Capitolul 3



„Angelus meu, Captive mea.”

― Mă ofer în schimbul vieţii lui. Poţi să mă omori, viaţa mea este a ta.

― Eşti sigur? a şoptit, privindu-mă fascinat.

Nu i-am răspuns imediat, distras de degetul său fin care îmi atingea obrazul rănit. M-aşteptam să mă doară, să mă usture, să mă simt otrăvit, murdărit, însă nu a fost decât o senzaţie rece, care pătrundea adânc în carnea mea.

― Lasă-l să plece. Mă sacrific pentru el, dar vreau să îmi dai cuvântul tău că va ajunge Acasă viu.

― Pentru o eternitate? a întrebat, zâmbindu-mi într-un fel care mă tulbura.

― Nu înţeleg.

― Îţi pui existenţa în mâinile mele… pentru o eternitate? Vorbele sale aveau un înţeles aparte, unul pe care nu am reuşit să îl descifrez în licărul din privirea sa.

― Nu voi deveni niciodată unul ca tine, am spus. Niciodată!

― Nici nu te vreau pentru asta! mi-a răspuns, râzând.

― Atunci, pot să mor liniştit.

Fulgere au lucit în ochii săi, iar zâmbetul satisfăcut i-a pierit brusc. M-a privit curios, ca şi cum ar fi vrut să îmi înţeleagă natura, ar fi încercat să ajungă la ea. Îi simţeam întunericul dând târcoale gândurilor mele, încercând să străpungă, să ajungă la acel sâmbure de divinitate dinăuntrul meu, însă eşua de fiecare dată. Frustrarea lui creştea pe măsură ce mă privea şi îi puteam simţi curiozitatea ca o rană ce nu se vindecă niciodată. Într-un final, şi-a desprins privirea de la mine, enervat.

― Fratele tău va ajunge Acasă, a şoptit, întinzându-mi mâna în semn de înţelegere. Am ezitat câteva clipe, apoi am dat mâna cu el, pecetluindu-mi soarta.

„Samael”

Îl priveam zăcând în faţa mea şi aşteptam oarecum nerăbdător să îşi revină în simţiri. Ştiam că rănile lui erau destul de grave şi speram să nu aibă nevoie de ajutorul altor Arhangheli ca să îşi revină. Însă, pentru orice eventualitate, îl luasem cu noi pe unul din ceilalţi doi care erau cu el.

Îl alesesem pe cel care părea mai puternic, ca să îl poată vindeca în cazul în care rănile ar fi fost prea grave. Oricum, aveam de gând să îl ucid imediat ce nu voi mai avea nevoie de el, fiindcă nu voiam ca ei să îşi dea seama prea curând că Ariel trăieşte. Nu voiam să vină după el.

Îmi acoperisem urmele ucigând toţi demonii care îl răniseră, în eventualitatea în care vreunul din Fraţii lui ar fi „întrebat” de el, aşa că un Arhanghel în plus sau în minus nu însemna absolut nimic pentru mine.

Acest Ariel însă mă intrigase atât de mult, încât încălcasem iarăşi toate legile Iadului ca să îl aduc aici. Nu că ar fi reuşit cineva să se impună în faţa mea, oricum natura ne împingea să facem lucruri care în ochii unora ar fi părut monstruoase.

Privindu-l, mi-am surprins curiozitatea ca o boală ce mă măcina energic, fără să o pot stăpâni. M-am concentrat asupra lui, aşteptându-i trezirea şi ocazia să mă strecor în mintea lui.

Îl simţeam cald, o căldură ce mă sufoca, dar de care nu mă puteam dezlipi în nici un chip, ca şi cum obscuritatea fetidă din centrul fiinţei mele ar fi putut absorbi toată lumina care radia dinspre el.

Era oarecum ciudat, fiind prima dată în existenţa mea când nu simţeam aversiune pentru unul ca el. Îi privisem pe toţi şi mi se păruse la fel. Precum nişte manechine incapabile să aleagă singure, nişte păpuşi de porţelan goale pe dinăuntru.

Aşa a fost şi Lilith, o jucărie lipsită de viaţă. Până când curiozitatea i s-a aprins ca o scânteie în privire. Nici măcar nu am făcut vreun efort să o ademenesc, să o corup. A venit la mine fără să rostesc o vorbă de chemare.

Nu înţelegeam ce anume îmi stârnise această curiozitate, era ca un magnetism, ca o forţă mai puternică decât mine, care mă îndemna, mă ademenea de undeva din interiorul lui. Aproape că o auzeam şoptindu-mi numele.

Când şi-a recăpătat luciditatea, am încercat din nou să forţez bariera din jurul gândurilor lui, însă nu am distins decât alte chipuri de Îngeri. Mă apropiam, puteam să simt, însă natura lui mă respingea de fiecare dată.

Cumva, simţeam cum ura începea să se trezească şi creştea în mine o dorinţă de a ucide acea lumină care nu mă lăsa să o ating, ca şi cum s-ar fi risipit din cauza mea.

Cuvintele dintre noi m-au ajutat să eliberez o parte din tensiunea care se acumula în mine, fiindcă trimisesem o parte din ea spre el. Cumva, faptul că el răspundea provocărilor mă amuza, dar în acelaşi timp mă încânta, pentru că, deşi regizam spectacolul, mă surprindea de fiecare dată prin reacţiile sale.

Aşa că am decis să îi testez răbdarea, să îi testez limitele. Îl puteam vedea înflăcărându-se de fiecare dată când vorbeam de Dumnezeul lui, dar asta mă nemulţumea, pentru că nu reuşeam să înţeleg cuvintele pe care le rostea el. Lumină, dreptate absolută, iubire, iertare.

Cuvintele astea nu existau pentru mine. Ştiam doar moarte, ură, păcat.

Am savurat şocul de pe chipul său când Ozahia l-a târât în sală pe Ezechiel. Am văzut disperarea oglindindu-se în ochii lui. I-am căutat slăbiciunea, iar el mi-o oferi pe tavă. Şi atunci am reuşit.

Simţea furie, simţea ură, iar asta era breşa de care aveam nevoie. Am pătruns pentru prima dată în mintea lui, atât de bine păzită până atunci, şi am savurat acel moment de agonie în care s-a aruncat asupra lui Ozahia. Nu a durat decât câteva secunde, impulsul lui de a ucide dispărând imediat ce  înţelese ce a făcut. Pentru prima dată, tăcerea i-a înconjurat spiritul, lăsându-mă învăluit de lumina orbitoare dinăuntrul lui. Era singurul lucru la care un demon nu ajunsese niciodată. Lumina, în cea mai blândă formă, o lumină care nu pedepsea. M-am avântat şi mai mult, încercând să mă contopesc cu el, dar vinovăţia a pus stăpânire pe el, închizându-mi porţile sufletului său în faţă.

Am fost aruncat cu forţa de acolo de o putere care m-a străpuns dintr-odată şi am simţit durerea în cea mai pură formă strecurându-se înăuntrul meu. Am simţit-o cuibărindu-se acolo, în dreptul inimii ce nu bătuse niciodată. Senzaţia pe care a lăsat-o în urmă această întâlnire metafizică a fiinţelor noastre, de care el nici măcar nu era conştient, mi-a produs un gol pe care am ştiut că nu îl voi umple niciodată.

Cumva, nu mă puteam bucura complet de acest triumf rece. Iar când ochii lui verzi s-au întors spre mine, am simţit în ei teamă şi, în acelaşi timp, l-am văzut pierzându-se de sine, abandonându-se simţirii.

Am reuşit să-mi adun destulă putere cât să îl opresc la timp, împiedicându-l să mai păşească spre mine. Totuşi, natura mea nu putea să nu aprecieze acest spectacol melodramatic, căci în ochii lui vedeam un cutremur care ajungea până în centrul fiinţei.

Încleştarea care a urmat a fost ultimul pas pe care trebuia să îl fac ca să pot stabili o astfel de legătură mentală cu el. Încă o dată, încălcam regulile universului, nu doar „fraternizând”, în felul meu, cu inamicul, dar le şi sfidam, pentru că nimeni nu mai îndrăznise să lege două spirite din lumi diferite.

Atunci am reuşit să simt cu adevărat tot ce simţea el, fără să mai iau contact cu lumina dinăuntrul său, care mă tenta în aceeaşi măsură în care mă ucidea. I-am privit expresia uimită când a înţeles ce făcusem şi am zâmbit calm.

Am mascat uimirea care m-a traversat la rându-mi, pentru că văzusem dinainte că, deşi conştientizase cele întâmplate, tot ce putea gândi era Ezechiel. Începuse să îşi recapete calmul, ceea ce mi-a permis să mă joc din nou cu el.

Şi mi s-a oferit în schimbul vieţii celuilalt. A durat ceva până când cuvintele lui au căpătat sens în mintea mea, deşi nici atunci nu am reuşit să înţeleg de ce o făcea. Şi prin legătură am simţit devotamentul, credinţa, iubirea care radiau din el. Toate mă acopereau precum o lavă fierbinte, mă ardeau, mă dureau şi totuşi nu mă puteam sustrage.

Pentru prima dată, l-am privit, pe acest Înger, primul care exista cu adevărat în afara Luminii. Şi am ştiut.

Chipul desăvârşit din faţa mea, ochii verzi care mă priveau fără să clipească, pletele blonde curgând în bucle bogate pe spate, obrazul alb, pur, brăzdat de rana sângerândă, buzele roşii, totul la el era altfel. I-am privit încordarea de pe chip şi speranţa arzând în el şi am înţeles că ştiuse răspunsul dinainte ca eu să îmi dau seama.

Pe el îl voiam, nu lumina din el, nu Arhanghelul din el. Îl voiam cu totul, să-l am, să îl înţeleg, cu tot ceea ce-l făcea distinct, unic.

„Cred că te-am subestimat, Arhanghelule”, am şoptit fermecat în sinea mea după ce am dat mâna cu el.

― Acum, eu trebuie să îmi îndeplinesc o promisiune, am spus, zâmbind cu satisfacţie.

Ceea ce înseamnă că tu va trebui să stai cuminte şi la adăpost, înainte ca vreunul dintre şacalii care bântuie pe aici să îţi vină de hac.

M-am oprit pentru o clipă, mirat de expresia chipului său. Era departe cu gândul, fără să îmi acorde atenţie. Ochii lui plecaţi erau bântuiţi de o durere ascunsă. L-am privit cu aceeaşi curiozitate ca şi înainte, în tragica poziţie a învinsului fără luptă. Capcana în care căzuse lăsase un gol imens în centrul fiinţei sale.

Iniţial, am vrut să îl las să sufere în tăcere, dar n-am rezistat tentaţiei de a afla ce era în mintea lui. Pe moment, nu a fost nicio senzaţie anume, dar pe măsură ce mă strecuram mai adânc, simţeam amărăciunea.

Sentimente contradictorii îşi dădeau propria bătălie în interiorul lui. Vinovăţia, pentru că ucisese fără să acorde o şansă luminii, teama pentru sufletul lui, îngrijorarea, dar cel mai apăsător era sentimentul abandonului.

Se simţea părăsit, sleit de puteri, uitat. Urma să fie dezrădăcinat cu forţa, obligat să fie martorul celor mai groaznice orori sau să fie slujitorul unui demon, o jucărie pentru plăcerile lui cele mai crude.

Nevoia de lumină, nevoia de acasă era sufocantă, am simţit-o prin legătură ca un val electric care mi-a săgetat tot corpul, ca o flacără care mă ardea în interior.

― O să te obişnuieşti cu asta, i-am zis în loc de consolare.

Şi-a ridicat ochii către mine, distras, şi acolo am văzut blamarea. Furia mută cu care mă privea, acel sentiment acuzator din privirea sa care m-a străpuns şi m-a paralizat. Câtă putere aveau ochii lui verzi când mă priveau neînduplecaţi, spunându-mi cât de groaznică e fapta pe care o făceam.

Am zâmbit satisfăcut şi i-am spus să mă urmeze.

― Şi el?

M-am întors, neînţelegând ce voia să spună.

― Ezechiel rămâne aici? a întrebat nesigur.

― Da, mă voi întoarce imediat după el şi va ajunge Acasă, în siguranţă.

A mormăit ceva nedesluşit şi şi-a plecat din nou privirea, urmându-mă.

L-am condus prin coridoarele strâmte de sub catedrală, până când am ajuns la dormitoare. După o clipă de incertitudine, am decis că era cel mai bine să îl închid chiar în camera mea. Chiar dacă eu nu dormeam niciodată, foloseam patul pentru altceva şi se putea odihni şi vindeca mai repede. În plus, acolo nu ar fi intrat nimeni fără permisiunea mea şi nici nu l-ar fi simţit atât de uşor.

Am deschis uşa, întunericul de pe coridor contopindu-se cu cel din cameră. Imediat însă, cele două făclii de deasupra patului s-au aprins şi camera a fost scufundată în lumini care dansau sălbatic, împrăştiindu-şi razele pe toţi pereţii.

― Vei rămâne aici şi nu vei ieşi, până nu îţi voi spune eu. Nu încerca să fugi, nu vei reuşi să treci de uşa asta. Dacă faci fie şi un pas dincolo de uşă, te asigur că blestemele vor acţiona imediat.

Chipul său pasiv sau poate felul în care mă privea, fără să zică nimic, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva vorbeam cu o fantasmă. Dar n-am mai insistat asupra detaliilor, aşa că am plecat aproape imediat. Aveam o crimă de comis.

L-am luat pe Ezechiel şi l-am târât după mine de-a lungul Iadului. Ozahia aruncase un blestem, aşa că nu îmi făceam griji că avea să se trezească înainte să doresc eu.

Nu am întâmpinat prea multe probleme până am urcat în primul cerc. M-aşteptam să găsesc Arhanghelii care porniseră în căutarea celor doi, însă cercul era pustiu. L-am proiectat pe Ezechiel spre Porţi şi acestea s-au deschis chiar înainte ca el să se izbească de ele. Imediat, mi-am luat avânt şi l-am urmat în aer, revenind în spatele lui, pe măsură ce Porţile se deschideau şi noi eram proiectaţi în Rai.

― Trezeşte-te, am şoptit.

*

Ochii lui s-au deschis brusc, mari. Şocul s-a reflectat pe faţa lui chiar în clipa în care i-am smuls sabia, identică la aspect cu cea a lui Ariel, şi i-am înfipt-o în piept. Chipul i-a împietrit de groază, însă strigătul i-a fost înăbuşit de sângele care îi umpluse gâtul.

M-am lăsat să cad pe pământ, apoi m-am răsucit şi m-am aruncat înapoi spre porţi, înainte ca acestea să se închidă la loc.

Misiune îndeplinită. Ezechiel ajunsese în siguranţă acasă, iar acum era mort.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s