Capitolul 2


Fraţii mei şi-au dat seama de cum m-au privit în ochi. Legătura dintre noi era atât de puternică, încât nici nu era nevoie să întrebe ca să afle răspunsul. Eram spirit, eram energie materializată într-un univers inexplicabil, conform regulilor umane.

― Nu ai făcut-o, a şoptit Mihail privind în gol.

― Nu el l-a ucis pe Uriel, i-am răspuns eu încercând să nu îmi întorc privirea în direcţia din care se auzeau şoaptele fraţilor mei.

― Ce ai făcut? m-a întrebat el, căscând ochii.

Am dat încet din cap, încercând să le explic câte ceva din ce văzusem, însă m-am răzgândit înainte de a rosti un cuvânt. Nu găseam nicio explicaţie pentru ceea ce trăisem. Mă îndoiam oarecum de adevărata origine a acestui Samael. Părea mai degrabă un zeu plictisit, prins între lumi. În realitate, ştiam că fusese zămislit în mijlocul Infernului. În miezul fiinţei lui regăseai cel mai adânc întuneric, cea mai puternică ură, iar înfăţişarea lui nu era decât grotescul mascat în cadre irezistibile.

― Nu el l-a ucis pe Uriel, sunt sigur de asta. I-am văzut pe cei care au făcut-o. Cât despre el… l-am găsit în acelaşi loc în care îl găsise şi Uriel şi nu a opus rezistenţă. Nu el este adversarul nostru.

― Nu te-ai dus acolo să vezi dacă este nevinovat sau nu. Te-ai dus să îl faci să plătească odată pentru totdeauna pentru tot răul pe care l-a făcut. E nevoie să îţi reamintesc? Îţi spun eu, Ariel, adversarul e dincolo de Porţi!

Vocea lui Mihail mi-a traversat întreg corpul, însă mi se părea că eram deja departe, încercând să desluşesc detaşarea demonului. Până atunci, nu cunoscusem niciodată un astfel de personaj, iar când spuneam niciodată, asta înseamna foarte mult timp.

― Pe mine m-a cruţat! Pe mine m-a salvat din mâinile celor care l-au ucis pe Uriel. Îi datorăm asta, am şoptit eu privind în gol.

― Nu îi datorezi nimic. Ce ţi-a făcut? m-a întrebat după câteva clipe, privindu-mă cercetător. S-a apropiat de mine şi am crezut că urma să mă apuce de umeri şi  să mă scuture ca să mă facă atent.

― Dacă te-a salvat înseamnă că are un motiv, fii sigur de asta.

Vocea lui Gabriel, întotdeuna atât de calmă şi blândă, m-a făcut să întorc capul către el. L-am privit în ochi.

― Adu-ţi aminte de ce s-a întâmplat atunci cu Lilith. A trecut atât de mult timp… dar îmi amintesc perfect. Samael ar fi putut să o ucidă fără să schiţeze un gest şi totuşi nu a făcut-o. A preferat să o atragă de partea sa, să o ademenească şi să o facă să decadă. Acum a ajuns unul din puţinii demoni care pot să îl privească în ochi. Nu încerca să îl înţelegi, pentru că ăsta e trucul lui. Are propriul lui scop, propriile legi după care se ghidează. De ce crezi că e preferatul Diavolului?

― Pentru că nu face ce i se spune… am şoptit eu gânditor.

― Pentru că face totul pe dos, exact aşa cum îi place lui. Singura lui lege este: încalcă toate legile.

Mi-am ridicat ochii spre Gabriel, dar nu l-am mai văzut în faţa mea.

Mintea mi-era ocupată de Samael, rănit de sabia mea, după ce mă salvase. De ce o făcuse? Eram doar un obiect de care se putea folosi să sfideze din nou, să-l sfideze atât pe Satan, care ar fi râs cu încântare, cât şi pe Dumnezeu şi toţi Îngerii, în frunte cu Mihail.

Mi-am scuturat capul, încercând să gândesc logic.
Poate reuşisem să îl fac să mediteze la Lumină. Gândul mi-a dispărut imediat, înţelegând că era de fapt cel mai înverşunat dintre toţi. Însă totul la el se manifesta printr-o indiferenţă imposibil de biruit.

*

După o lungă perioadă în care nu mai fusesem trimis în Iad, Mihail m-a rugat totuşi să mă alătur celor doi Arhangheli care mergeau să închidă Porţile Iadului. În urmă cu puţin timp izbucnise un fel de revoltă, care fusese înăbuşită cu greu de către Arhangheli, cu un preţ destul de scump. Încă doi dintre noi pieriseră.

Am acceptat, ştiind că fără mine le era aproape imposibil să reuşească. De altfel, dacă porţile nu erau ferecate la timp totul ar fi dus la unul din cele mai mari dezastre, făcând strădaniile şi sacrificiile noastre zadarnice. Însă, în sinea mea ştiam că era o dorinţă mai mare decât a vedea Iadul şi Raiul separate. Era speranţa că îl voi revedea, chiar dacă asta ar fi însemnat sfârşitul meu.

Am plecat imediat. Fraţii mei erau îngrijoraţi, însă eu eram aproape detaşat, concentrat doar pe ochii albaştri care păreau să mă ghideze în întunericul ce ne acoperea încetul cu încetul. Dacă aş fi avut certitudinea că mă îndreptam spre moarte, că el avea să fie moartea mea, nu cred că m-aş fi oprit din drum.

Când am ajuns la porţile Iadului, haosul domnea peste tot. Demoni care se ucideau între ei, alţii care zbierau, unii care stăteau în jurul unui foc imens în mijlocul căruia se afla o cruce. Toţi aveau aceeaşi privire fixă, animalică, acelaşi rânjet diabolic, aceeaşi satisfacţie perfidă pe chip. Erau zece, poate mai mulţi.

― Lasaţi-mă pe mine primul, le-am spus celor doi.

I-am auzit în spatele meu scoţându-şi săbiile din teacă.

― O să trebuiască să fiţi rapizi, le-am spus blând ca şi cum mi-aş fi luat rămas bun. M-am depărtat de ei, scoţând sabia din teacă şi lăsând Lumina să mă învăluie ca o mantie protectoare.

Când am păşit dincolo de porţile larg deschise, ochii fiecărui demon s-au aţintit asupra mea, iar ura din ei m-ar fi spulberat cu privirea dacă ar fi fost materială.

Cei patru demoni care se luptau s-au întors la treburile lor, însă ceilalţi au rămas atenţi la mine. La început a fost doar un mârâit, aproape insesizabil, care a urcat apoi în intensitate. Mai multe voci s-au alăturat, întregul spaţiu rezonând în acel moment de zgomote greoaie, animalice. La puţin timp după, mâraitul s-a transformat într-un cor demonic care murmura blesteme la adresa mea.

Doi dintre ei s-au desprins către mine, scoţând la iveală nişte pumnale încrustate cu pietre negre. Au rânjit, amândoi odată, apoi unul dintre ei s-a repezit către mine.

Sabia mea l-a străpuns cu uşurinţă pe demon, permiţându-mi să mă răsucesc la timp pentru a evita lovitura celuilalt. Roba mea a fluturat în aer, iar pumnalul a tăiat o parte din material, lăsând în urmă o dâră neagră, vâscoasă. I-am simţit pe ceilalţi doi Arhangheli păşind dincolo de Porţi şi o parte din demoni s-au repezit către ei cu o viteză uimitoare, ca nişte vampiri ce păreau că levitează.

L-am ucis şi pe celălalt, cu destulă uşurinţă, apoi m-am îndreptat către restul demonilor care mai rămăseseră în preajma mea. Mă aşteptau pregătiţi, cu pumnalele la vedere, însă cu fiecare pas de-al meu se retrăgeau, temători.

Întunericul devenise atât de dens, încât nu mai puteam distinge clar, nici cu ajutorul Luminii ce tulbura obscuritatea. Mi-am folosit puterea şi valuri albe au ţâşnit din înteriorul meu ca într-o simfonie, urcând mult deasupra şi revărsându-se în valuri deasupra celor trei demoni, orbindu-i. Lumina mea îi îngenunchiase pe doi dintre ei, care erau mai aproape.

― Vă întoarceţi la Lumină? am strigat către ei, fără să mă aştept la un răspuns pozitiv.

M-am apropiat şi mai mult, iar urletele lor mi-au inundat urechile, golindu-mi întreaga minte şi făcându-mă să le simt durerea. Pentru ei, Lumina era cel mai mare blestem.

Am continuat să mă îndrept spre ei, în timp ce se retrăgeau tot mai mult, încercând să ajungă la adăpostul unei clădiri, cu ziduri din piatră, ce se afla în apropiere. Probabil că acolo erau mai mulţi, dar aici în primul cerc, majoritatea erau atât de slabi, încât nici măcar nu ne puteau simţi.

Mi-am întors privirea la cei doi, aşteptându-mă să îl zăresc şi pe cel de-al treilea înapoia lor, însă dispăruse. M-am răsucit brusc, căutându-l cu privirea şi l-am văzut năpustindu-se asupra mea cu aceeaşi sete diabolică. Am încercat să mă feresc, dar de data asta nu am fost la fel de rapid. I-am simţit lama pumnalului străpungându-mi pielea, adâncindu-se în carne şi lăsând în urmă o senzaţie de otravă, care îmi murdărea esenţa. Am strâns sabia în mâna dreaptă şi pe cea stânga mi-am dus-o instinctiv la umărul drept, unde sângele începea deja să se scurgă în firicele roşii, murdărindu-mi roba albă.

M-am retras câţiva paşi, până când am ajuns să mă sprijin de un fel de zid despărţitor. Demonii au venit după mine şi în curând m-am trezit înconjurat de un număr impresionant de monştrii. Figurile lor erau mai ameninţătoare ca oricând, rânjind sălbatic, satisfăcut. Mi-am dat seama că aceştia erau din cele mai adânci cercuri, dacă nu chiar dintr-al nouălea.

Ar fi trebuit să mă aştept la asta, când Porţile rămâseseră deschise, cei mai mulţi dintre ei veniseră să lupte, să distrugă, să ucidă cât aveau ocazia.

― Chiar credeai că poţi să ne ucizi aşa uşor, îngeraşule? a şuierat unul dintre ei, fluturând pumnalul prin aer.

A râs, un râs sinistru şi ceilalţi i s-au alăturat ca într-un cor monstruos. Nu le-am răspuns, în schimb, am ridicat sabia şi am început să intonez o rugăciune de întărire. Gestul meu i-a înfuriat mai mult decât aş fi crezut, pentru că în curând m-am trezit prins ca într-o menghină. I-am văzut ochii roşii, animalici şi i-am mirosit duhoarea când a rânjit la câţiva centimetri de faţa mea, înainte de a-mi înfinge pumnalul în abdomen.

Am simţit sângele şiroind leneş pe lama pumnalului, apoi au urmat alte lovituri, în umăr şi în piept.

Loviturile nu mă puteau ucide foarte uşor, însă erau periculoase. Cicatricile nu se vindecau niciodată, dar, mai mult decât atât, era cea mai cruntă durere pe care o puteam îndura.

Râsetele lor îmi inundau urechile, simţeam cum cad în genunchi, iar privirea îmi era din ce în ce mai înceţoşată. Unul din ei m-a prins de păr şi m-a tras pe spate, iar atunci i-am simţit lama pumnalului apăsându-mi obrazul.

― Ariel! strigătul lui Ioachim m-a traversat şi am putut simţi disperarea şi teama din vocea lui. Mi-am întors privirea şi mi-am dat seama că şi ei erau destul de răniţi. Inima mi-a bătut dureros, îngrijorarea vibrându-mi în toată fiinţa.

― Plecaţi! am strigat din răsputeri. Plecaţi de aici, înainte să fie prea târziu!

Am simţit cum cel din spatele meu mă trage spre el, iar lama îmi apasă mai tare pe obraz. Rănile mă dureau, îmi simţeam trupul tremurând, lumina retrăgându-se uşor în interiorul meu, pentru a diminua efectul otrăvii care se răspândea încet.

― Vrea vreunul dintre voi să moară în locul lui? a strigat unul dintre demoni, îndreptându-se spre ei.

― Plecaţi acum! E UN ORDIN! am urlat, încercând să mă smulg din strânsoare.

Cu doar o clipă mai devreme, privirile ni s-au întâlnit şi am văzut resemnarea din ochii lui Ioachim. Pentru o ultimă dată, am adunat în mine toată puterea de care eram în stare, încercând să le dau o ultimă lovitură, înainte ca ei să mă omoare.

La început, a fost un aer rece, care a învăluit totul, după care mişcarea a devenit perceptibilă. Vântul s-a înteţit imediat şi am reuşit să provoc în jurul nostru o mică tornadă, care nu permitea niciunuia dintre ei să iasă de acolo.

Întunericul devenise o pătură lichidă în jurul nostru, căci toată lumina se aduna, la fel de palpabilă, în jurul meu, ca o flacără incoloră, care nu îşi modifica forma. Le puteam simţi spaima, le puteam simţi ura în mâinile cu care mă ţineau, ca un foc fluid ce îmi intra în piele.

Când am simţit că sunt pregătit, am împins totul spre ei, lăsând vidul dintre noi să fie străbătut de puterea ce radia din mine. Lumina a umplut spaţiul, orbitoare. Pentru un moment, am avut senzaţia că întreg universul s-a oprit în loc, orice sunet încetase să mai existe. Imediat, însă, urlete au umplut atmosfera. Ăsta era Iadul: durere, crime, păcat şi moarte. Moarte în chinuri.

Cei mai slabi dintre ei au fost distruşi imediat, în urma lor rămânând mormane de cenuşă, luate în rafale de vânt. Un tunet s-a coborât în tonuri ameninţătoare peste noi, ca şi cum cerul s-ar fi despicat şi stropii mari şi grei de ploaie au început să cadă aproape instantaneu.

Instinctiv, mi-am dus mâna spre locul unde durerea era mai acută şi mi-am văzut degetele pline de sânge. M-am sprijinit în mâini, cu ultimele puteri, buzele mele mute rostind în mintea mea cea din urmă rugăciune, înainte de a ma lăsa sfâşiat.

Am simţit că sunt lovit din nou, apoi m-am trezit ridicat de gât, însă nu mai aveam forţa necesară să mă apăr. Voiam doar să se sfârşească odată.

― Ia-ţi mâinile de pe el, a rostit o voce mătăsoasă şi calmă, de undeva de aproape, înainte ca demonul să se repeadă iarăşi la mine.

Inima mi-a bubuit zgomotos în piept şi un sentiment de déjà-vu mi-a invadat mintea. Sunetul vocii sale era atât de real, atât de aproape şi atât de profund, încât am simţit fiecare emoţie năvălind peste mine, aproape cu furie, pentru că am încercat să ignor, să uit în tot acest timp. Mi-am rotit ochii în jur, în acelaşi timp cu demonii, însă nu l-am văzut. Dar ştiam că era el, nu aveam nicio îndoială, îl simţeam atât de clar cum nu mai simţisem niciodată pe cineva, nici măcar vreun Arhanghel.

― Dacă îl mai atingi o singură dată, o să îţi înfig pumnalul ăla direct în inimă şi o să te las să sângerezi până la moarte, a rostit Samael, făcându-şi apariţia de după unul din zidurile clădirii.

Nici măcar nu şi-a îndreptat privirea către mine. Îi simţeam puterea, o putere clădită din ură şi o furie mocnită, o putere care îi îngheţa pe demoni, care mă îngheţa şi pe mine. Cei trei au făcut o plecăciune uşoară, deşi în ochii lor se vedea ura şi s-au retras imediat.

― Uitasem cât poţi fi de nechibzuit, a şoptit el întorcându-se spre mine.

Pentru prima oară şi-a ridicat ochii spre mine şi mi-a zâmbit, un zâmbet atât de seducător, încât inima mi s-a strâns dureros în piept. Mi-am ţinut respiraţia o clipă, încercând să îi analizez fiecare trăsătură, speriat de ideea că memoria mea ar fi putut uita vreun detaliu, cât de mic. Chipul lui părea la fel de viu, la fel de tânăr şi incredibil de frumos ca atunci când ne-am cunoscut. Sub masca de calm şi echilibru se ascundea aceeaşi pasiune care îl definea ca demon, acelaşi zâmbet plin de înţelesuri.

Am încercat să mă ridic şi am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mi-am închis ochii instinctiv, înainte de a cădea, dar nu am mai simţit lovitura. Mi s-a părut că aud de departe o voce înjurând, însă nu înţelegeam de ce. În curând nu am mai simţit nimic.

― Trezeşte-te.

Liniştea şi întunericul mi-au fost spulberate brusc de o voce mătăsoasă, poruncitoare. Am simţit-o străpungându-mi scutul, infiltrându-se în interiorul meu precum o otravă lentă. Îl percepeam atât de distinct, eram total conştient de prezenţa lui.

Aşa, stând cu ochii închişi, încă adâncit pe jumătate în inconştienţa aceea dureroasă, îi distingeam trupul alături. Îi simţeam încordarea, contrastând formidabil cu chipul său impasibil.

Cu fiecare respiraţie dureroasă, cu fiecare frântură de gând îndreptată spre el îl simţeam mai acut, ca pe epicentrul propriului meu cutremur. Îmi era teamă, dar nu de el, ci de tot ceea ce însemna să fii el. Îmi era teamă de schimbare, îmi era teamă de forţa înverşunată ce mă atrăgea către el.

Gândurile lui se-ncolăceau în jurul meu ca nişte şerpi reci, alunecoşi, le simţeam palpabile, puternice. Fără să deschid ochii, ştiam că îmi forţa mintea, căci îi simţeam privirea pulsându-mi pe frunte, dansând acolo, în aşteptarea mea.

― Ştiu că eşti treaz, a soptit pe tonul lui irezistibil.

― Era un secret? l-am întrebat ironic, fără să deschid ochii imediat.

Contactul cu realitatea s-a instalat brusc, violent, iar durerea fizică m-a luat în primire aproape instantaneu. Era încă insuportabilă, aşa că făceam eforturi imense pentru a mă abţine.

― Eşti primul, a rostit fascinat.

L-am căutat cu privirea fugară şi l-am văzut rezemat de acea cruce de piatră, aşa cum îl găsisem prima dată. O senzaţie de déjà-vu mi s-a răspândit leneşă prin corp, iar amintirea sărutului a devenit brusc vie.

Un sentiment straniu mi-a alungat acea imagine, zâmbetul său îngheţându-mă. Avea din nou privirea arogantă, satisfăcută şi, cumva, ştiam că motivul eram eu. M-am întors ruşinat către hainele pline de sânge şi mi-am privit rănile, care începeau să se vindece cu greu.

― Primul ce? am întrebat fără să sper la un răspuns.

― Primul Arhanghel care m-a intrigat vreodată. Cumva, tu te desprinzi din marea de chipuri înceţoşate, comune, din toată armata de soldăţei luminoşi pe care am ucis-o de-a lungul vremurilor. Tu eşti singurul care mi-a trezit interesul!

― Cum adică, ţi-am trezit interesul? l-am întrebat încercând să ignor fiorul ce m-a străbătut, amintindu-mi de crimele lui odioase.

― Cumva, semeni atât de mult cu jucăriile alea pe care voi le numiţi oameni… fiii Domnului, a rostit teatral. M-a privit o clipă, cu acelaşi licăr indecifrabil în ochi, apoi a reluat înflăcărat.

― Nu înţeleg cum de există candoare acolo unde e crimă, cum de există speranţă acolo unde e deznădejde. Eşti primul pe care l-am văzut suferind atunci când omoară.

Am înghiţit în sec, greutatea vorbelor lui apăsându-mă.

― Eu… asta mi-e datoria. Am fost creat să menţin Echilibrul, am fost creat să birui Întunericul.

― Poate, dar asta îţi doreşti? Să ucizi? Nu eşti o maşină, se vede pe chipul tău. O simt atât de palpabil în tine. De ce atâta iubire? De ce îţi pasă atât de mult de noi, dacă tot suntem nişte suflete condamnate pe veci?

― Aşa suntem cu toţii. Am fost creaţi în Lumină. Adevărul şi iubirea sunt parte din noi. Iadul este chiar lipsa oricărei forme de dragoste, oricăror sentimente.

― Te înşeli, te înşeli amarnic. În Iad găseşti sentimente. Ironia sorţii, vrei dragoste? Uită-te la tine, tu eşti în Iad acum, dar eşti o sursă interminabilă de dragoste. Vrei ură? Priveşte în jurul tău. Tot ce vezi tu, tot e creat din ură. Orice sentiment izvorăşte din păcat aici. Lăcomie, mândrie, invidie… Şi ştii, au ajuns până la voi. Îngeri care se omoară între ei, îngeri care cad, îngeri care ucid.

― Noi nu suntem aşa. Dumnezeu e parte din noi, El ne întăreşte şi Ne iartă. El este dreptatea absolută.

― Dreptatea absolută? Atunci, unde a fost dreptul meu de a alege? Ăsta ţi-e Dumnezeul? a rostit intrigat. Nu înţeleg cum poţi să te rogi şi să preamăreşti o Entitate pe care nici nu o cunoşti. Nu L-ai văzut niciodată, dar îţi pui existenţa în slujba Lui.

― Nu vorbi despre ceea ce nu cunoşti, l-am întrerupt iritat. Nu poţi să înţelegi altceva decât ură, decât Întuneric şi păcat. Eu am ales să cred în ceva mai bun decât asta, am spus arătând în jur. Eu am ales să lupt pentru ceva mai bun. Tu ce ai făcut? Ţi-ai petrecut o eternitate distrugând? Dacă eu sunt vinovat de alegerea mea, tu nu eşti vinovat că ai slujit chiar Diavolului?

― Eu nu am ales nimic! Eu aici am fost creat, asta mi s-a dat de către Dumnezeul tău cel Atotputernic. Doar mi-am îmbrăţişat natura. Voi nu acordaţi nicio şansă celor care sunt ca mine. Le oferiţi lumina? Asta e ipocrizie, câţi dintre ei au şi acceptat-o? Niciunul. Îi ucideţi până la ultimul, sunteţi la fel de criminali ca şi noi.

― Taci! am urlat acoperindu-mi urechile. Tatăl ţi-a acordat şansa, de asta am venit aici. Să îţi ofer Lumina. Dar tu ai refuzat-o!

― Eu am întors spatele la ce mi-a fost interzis!

L-am simţit dintr-odată cum explodează, masca lui de calm făcându-se ţăndări într-o secundă. Chipul sever mă fixa cu ură, albastrul metalic din privirea lui murdărindu-se.

Ştiam că în condiţia mea nu aveam prea multe şanse în faţa lui, rănile mele erau încă mult prea grave. M-am ridicat totuşi, sprijinindu-mă de peretele de piatră, pregătindu-mă să îl înfrunt.

― OZAHIA! tonul lui a umplut întreg spaţiul din clădire, un sunet grav, înspăimântător. Nu semăna cu felul în care îmi vorbise, ci era mai degrabă o dezlănţuire a naturii sale, căci întunericul Infernului prinsese glas în vorbele sale.

― Da, stăpâne. Un alt demon a intrat înăuntru, trăgând după el un corp. L-am privit pentru o secundă şi am ştiut imediat că era Ezechiel.

Agonia se zbătea în spatele pleoapelor mele, sub forma unor lacrimi ce nu reuşeau să prindă aripi, iar trupul meu se simţea frânt sub povara greutăţii. Mă săturasem să îndur atâta suferinţă, să îmi văd Fraţii murind pe rând, unul câte unul.

Intinctiv, mâna mi s-a încordat pe mânerul sabiei, iar în clipa următoare corpul mi s-a aruncat în luptă, fără să conştientizez.

I-am prins groaza din privire înainte ca lama să îi străpungă pieptul. Pentru o clipă, totul în jur se oprise. Nici un zgomot, nici o respiraţie greoiae, nici măcar o senzaţie surdă de durere, care să mă facă să realizez că încă trăiesc.

Ozahia s-a prăbuşit lângă mine cu un zgmotot sec, care m-a făcut să mă dau înapoi. Respiraţia mi-a revenit, dar odată cu ea m-au cuprins vinovăţia şi suferinţa.

Pentru prima dată, ucisesem fără să acord şansa Luminii. Ucisesem ca un animal, din răzbunare, din ură, din furie. Nu eram cu nimic mai bun ca ei.

Samael nu s-a clintit deloc în timpul ăsta, iar acum, că privirea mi s-a întors la el, puteam să văd furia dansând în ochii lui.

― Nu îmi place când vreunul dintre voi îmi omoară oamenii. Mai aveam nevoie de el.

L-am privit indiferent, încercând să mă gândesc la o cale prin care să pun punct acestui joc în care fusesem târât fără voia mea. Orice urmă de îndoială mi se risipise, orice tentaţie pe care acest demon mi-o implantase în interior precum un miez otrăvit fusese îndepărtat. Îmi recăpătasem luciditatea, conştiinţa. Iar conştiinţa mea spunea că unul din noi trebuia să moară.

― Te-ai calmat acum? vocea mătăsoasă nu reuşea să ascundă deloc furia ce clocotea în el.

― Tu! am urlat lăsăndu-mă pradă disperării. Picioarele au început să mi se mişte incontrolabil spre el, iar corpul mi se încordase aşteptând ocazia de atac.

Doar pentru o clipă, surprinderea i s-a oglindit în surâsul sarcastic, dar nu a făcut niciun gest să se apere. M-am simţit însă ameţit, ca şi cum, brusc, sângele mi-ar fi năvălit în creier. Am încercat să mă redresez, dar când i-am întâlnit din nou privirea, mi-a fost imposibil să mă mişc. Concentrarea din ochii lui m-a derutat pentru o clipă, până să înţeleg ce făcea.

― Ai de gând să îmi spui că nici pe Ezechiel nu l-ai omorât tu?

― Da. Chiar asta am de gând să îţi spun, a şoptit recăpătându-şi calmul. Din nou, privirea sa era cristalină, hipnotizantă.

― Cum poţi? am întrebat cuprins de dispreţ.

― Pentru că nu e mort, mi-a răspuns după câteva secunde de linişte în care privirea lui m-a studiat cu atenţie.

Au mai trecut încă pe atâtea clipe până când am priceput sensul cuvintelor lui. Cu greu, mi-am desprins privirea de la chipul său armonios, concentrându-mă pe Ezechiel. Îl simţeam slab, ca o lumină ce pâlpâie într-o bătaie de aripi, dar era încă viu.

― Ce caută… el… aici? am întrebat încercând să înţeleg ce voia demonul. Ce vrei să faci cu el?

― Înainte, mă gândeam dacă să îl omor. Însă acum, după ce l-ai ucis pe Ozahia, cu sânge rece, aş adăuga… ştiu sigur că o să îl omor. Aşa… ca să fim chit, a completat surâzând.

― Nu! NU! am urlat simţind furia cum mă îmbraţişează ca nişte aripi de fluture. Tremurul incontrolabil îmi stăpânea braţele, fiindu-mi greu să mai strâng sabia în mâini.

― Nu poţi face nimic ca să impiedici asta. Uită-te la tine, mi-a şoptit sfredelindu-mă cu privirea. Eşti neputincios. La fel de neputincios precum… un om, a rostit subliniind ultimul cuvânt cu un dispreţ profund.

― Taci! Taci, am strigat încercând să îmi recapăt echilibrul, controlul. Trebuia să ies de sub imperiul puterii lui.

― De ce? Ce motiv aş avea să fac asta? mi-a răspuns la fel de sarcastic. Ochii lui luceau diabolic, albastrul electrizant hipnotizându-mă. A păşit usor, dându-mi impresia că pluteşte şi s-a apropiat la câţiva paşi de mine.

― Şi o să te oblig să priveşti cum îl omor, a continuat după lungi secunde în care tăcerea dintre noi se materializase sub forma unor braţe monstroase ce ne înconjurau.

Din interiorul meu au ţâşnit fulgere de lumină care au străpuns ceaţa neagră ce plutea între noi. Pentru o fracţiune de secundă, surprinderea i s-a oglindit pe chip, aşa că am profitat şi am trimis lumina spre el. Aproape instantaneu, aceasta s-a metamorfozat, încordându-se pe gâtul lui precum un mănunchi de frângii indestructibile.

A scâncit, un zgomot atât de subtil, încât am crezut că mi s-a părut, însă imediat şi-a trimis umbra către mine, încolăcind-o în jurul meu cu o putere ce mă strivea.

― Nu te voi lăsa să faci ce vrei tu, am şoptit sugrumat.

A râs, lăsându-şi capul pe spate, un râs încântător şi teribil în acelaşi timp. I-am simţit emoţiile înăuntrul meu, strecurându-se în spatele minţii mele. Ură, furie, uimire, tânjire…

― Chiar crezi că mă poţi opri cumva?

Vorbele lui au vibrat înauntrul meu, uimirea prinzându-mă în capcana ei. Auzisem fiecare cuvânt distinct, atât de clar şi mătăsos în mintea mea, însă buzele lui rămăseseră pecetluite.

― Sunt mai puternic decât tine. Mai puternic decât oricare dintre voi, a continuat, pe acelaşi ton plin de aroganţă.

Lumina pe care o manipulasem s-a destrămat brusc, ca şi cum ar fi fost absorbită de el. L-am privit cu atenţie şi atunci mi-am dat seama că totul fusese cu intenţie. Urmărise asta de la început, pentru a putea forma această legătura mentală.

― Ce vrei? am întrebat brusc.

― Nu înţeleg, a minţit.

― Ce vrei de la mine, în schimbul vieţii lui?

― Ce te face să crezi că vreau ceva de la tine? m-a întrebat arogant.

― Faptul că sunt încă aici, că încă exist.

A zâmbit calm, fiecare trăsătura de pe chipul lui prinzând viaţă. L-am privit aproape fermecat pe acest demon de o frumuseţe suverană care îmi ruina existenţa chiar în acele clipe.

― Mă ofer pe mine, în schimbul vieţii lui. Poţi să mă omori, viaţa mea este a ta.

Imagini pentru lovers deviantart

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s