Capitolul 1


                       “I-am smuls călăului masca. Faţa lui era plină de lacrimi.”

― Grăbeşte-te, Frate! Porţile încep să se deschidă, limitele impuse cedează. Trebuie să opreşti asta, altfel…

― Altfel o să sfârşim în mâinile celui Întunecat, ştiu. Iadul va cuceri Raiul şi toată Creaţia va sfârşi scăldată în întuneric şi sânge.

Mi-am şters sângele de pe obraz şi m-am întors spre el. Chipul lui era îngrijorat şi îmi dădeam seama că mă privea cu o atenţie nedisimulată, încercând să mă convingă de gravitatea situaţiei. Pentru o clipă mi-aş fi dorit să înţeleagă că nu este nevoie.

Mi-am ţinut respiraţia pentru o clipă şi-am păşit prin întunericul dens, care mă apăsa din toate părţile şi încerca parcă să pătrundă în mine, să muşte din fiinţa mea.

― Tu eşti cel mai înzestrat, de asta a decis să te trimită pe tine. Trebuie să pleci acum, ştii ce trebuie să faci, completă Mihail pe un ton blând, ca şi cum asta ar fi compensat monstruozitatea ce avea să urmeze.

― Pentru asta am fost creaţi? l-am întrebat privindu-l în ochii verzi, limpezi. Ca să ucidem fie ei şi demoni?

― E necesar, ştii doar că Îl slujim fără să îi punem la îndoială motivele.

― De ce trebuie să ne sacrificăm noi ca să îi omorâm pe ei, când El ar putea să îi facă să dispară într-o secundă? E atotputernic şi totuşi ne trimite pe noi să coborâm în cele mai adânci cercuri ale Iadului ca să îi doborâm, în loc să păzim Porţile şi Raiul.

― E război, Ariel. În război trebuie să ucizi pentru ca Binele să dăinuiască, trebuie să lupţi.

― Am fost creaţi să propovăduim Iubirea, să îl slujim pe El, nu să îi ucidem pe cei care odată ne-au fost fraţi.

― Aşa Îl vei sluji, aşa îi vei apăra pe oameni, adăugă el atât de blând, încât n-am mai reuşit să rostesc nimic care să îl contrazică.

Mă săturasem să ucid, să vânez, mă simţeam asemeni unui criminal, deşi îi ţineam piept Răului. Atâta vreme cât demonii cu care luptam ajungeau să sângereze, să sufere şi în final, să moară sub ochii mei, nu puteam crede că asta era Dreptatea Supremă. Am oftat şi am urcat o treaptă de pe scara de marmură, apropiindu-mă de Mihail.

― Ce trebuie să fac? am întrebat, aşteptându-mă la ce era mai rău.

― Al nouălea cerc, cel mai adânc cerc, cel mai puternic demon pe care l-am întâlnit. S-ar putea să fie dintre cei Originari. El l-a ucis pe Uriel, dar nu în luptă. E atât de puternic, încât luptele şi vărsările de sânge i se par anoste. Nu îi pasă de nimic din jurul său, ori cel puţin asta dă de înţeles. Când l-a atacat Uriel, stătea singur într-o criptă. A refuzat Lumina, urmarea poţi să ţi-o imaginezi.

Am dat din cap, cuprins de o tristeţe fără limite. Toţi refuzau Lumina, ba chiar o făceau cu o îndârjire şi o ură… diavolească. Asta era din cauză că nu o cunoşteau, dar cum rămânea cu cei Originari? Iniţial, Lucifer îi ucisese pe cei mai puternici, iar pe restul îi trimisese pe Pământ, ca să aibă siguranţa că nu se vor întoarce. Am oftat adânc, fără să îmi dau seama, până când mâna lui mi-a atins uşor umărul. Pe chipul lui se citea o blândeţe nemărginită.

― Ai grijă, prietene, a rostit ca rămas bun, lăsând ca sunetele să rezoneze în mine, în vreme ce lumina lui se împrăştia în jurul meu precum un scut protector. Am simţit-o pătrunzând în mine, unindu-se cu lumina mea şi întărindu-mă pentru ce avea să urmeze.

*

Ajuns la porţile Iadului, le-am deschis cu uşurinţă, având Lumina de partea mea. Poate reuşisem să fac acest gest atât de firesc şi datorită faptului că eram cel mai înzestrat dintre arhangheli.

Imagine similară

Imediat m-am simţit înconjurat de întuneric, nu complet vulnerabil, însă hăituit de o răutate sadică, perfidă. Drumul spre cripta de care îmi vorbise Mihail s-a dovedit a fi mai lung decât credeam şi am fost nevoit să ucid mai mulţi demoni până să ajung acolo. Cu cât Răul din jur era mai mare şi totul căpăta o penumbră a pericolului, Lumina mea creştea, puterile mele fiind complementare cu cele ale lui.

Nu a mai durat mult şi l-am găsit. Puteam să-l percep, pentru că aura sa înspăimântătoare se întindea peste tot, ţinând la distanţă oaspeţii nedoriţi, fie ei şi demoni din cele mai adânci cercuri. Nu aş fi crezut că era un singuratic, dată fiind puterea pe care o deţinea.

Mi-am ţinut respiraţia pentru o clipă şi-am păşit prin întunericul dens, care mă apăsa din toate părţile şi încerca parcă să pătrundă în mine, să muşte din fiinţa mea.

În faţa mea se afla o biserică înaltă, ce părea în ruine. Senzaţia sinistră care m-a traversat în acel moment m-a făcut să mă întreb ce căuta o construcţie a Domnului, în mijlocul Iadului, în cel mai adânc şi întunecat cerc al demonilor.

Cu cât puterea lui se percepea mai acut, cu atât Lumina mea se întărea, topind întunericul din jurul ei. Acum, forţa mea divină era palpabilă înăuntrul meu, precum un miez de substanţă.

Am păşit în biserică şi am aşteptat vigilent ca el să încerce să mă doboare. În schimb, nu m-a izbit decât o linişte deplină, care îmi zgâria timpanele. Ştiam că mă observa. Era imposibil pentru el să nu simtă un duşman atât de puternic, însă nu înţelegeam de ce nu reacţiona. Poate pentru că aştepta să îl atac eu înainte. Îi simţeam întunericul din ce în ce mai apăsător, era Răul în cea mai pură esenţă.

Sala uriaşă era goală, ori cel puţin astfel o văzusem eu. Numai după o analiză mai atentă am descoperit calea către criptă. Am coborât treptele şi înăuntru se aflau un mormânt neîngrijit şi o cruce.

Distanţa până acolo am parcurs-o încet, prevăzător, fără ca sentimentul de teamă să mă copleşească. În momentul în care am ajuns în dreptul crucii, l-am observat pe demon stând rezemat de ea, cu picioarele înainte, pe cele două trepte, într-o postură mai mult decât relaxată. Părea distins, atât de elegant şi diferit faţă de ceilalţi. L-am privit cu atenţie şi mi-am dat seama că ţinea ochii închişi, iar chipul îi era luminat de un zâmbet uşor ironic, uşor amuzat şi oarecum visător. Era atât de tânăr, atât de copil, încât pentru o clipă m-am întrebat dacă într-adevăr el era cel pe care îl căutam. Însă puterea imensă ce radia dinspre el nu lăsa loc de îndoială.

Cumva, am observat chipul său ce părea senin, frumos chiar, atât de diferit faţă de acei demoni care se lăsau măcinaţi de Rău. În clipa următoare ochii lui s-au deschis uşor, leneşi, ca şi cum ar fi ascultat gândurile ce îmi treceau prin minte şi i-aş fi stârnit interesul. Privirea sa m-a străpuns, cu o putere căreia nici eu nu i-am putut rezista. Ba chiar m-am surprins răspunzându-i cu aceeaşi intensitate, cu aceeaşi fascinaţie. Ochii lui erau albaştri, un albastru metalic, rece, care paraliza. Încadraţi de gene lungi, răsucite şi negre, te împingeau în abisul colorat şi îşi dezlănţuiau întreaga putere devastatoare doar deschizându-se.

Şi-a lăsat privirea în jos şi am zărit ceva negru, strălucitor între degetele sale lungi, fine, însă cu greu aş fi putut să-mi dau seama ce era.

― Nu am înţeles niciodată… a spus el ca din senin, neterminând fraza, şi a dat drumul la ceea ce părea a fi un şirag de mătănii, privindu-le cum se destramă şi se risipesc, căzând în salturi pe treptele de piatră.

― … de ce unii spun atât de multe rugăciuni, a continuat el privind lumina captivă în biluţele negre. Mătănii negre… din sticlă, nu mai văzusem aşa ceva până atunci.

Am deschis gura, uimit, însă nu am apucat să rostesc nici un cuvânt. L-am văzut desprinzându-se uşor de jos şi în clipa următoare era în faţa mea, privindu-mă, studiindu-mă ca pe un exponat valoros de muzeu. Chipul lui era atât de calm şi de senin, iar zâmbetul lui trăda satisfacţia unui copil, puţin diabolic, ce-i drept.

― Cine eşti tu? m-a întrebat accentuând ultimul cuvânt într-un fel care aproape m-a făcut să mă tem. Ce cauţi aici?

Vocea sa, incredibil de blândă, calmă şi seducătoare părea să fie cea mai frumoasă pe care o auzisem vreodată, una de înger, nu de demon. Cum era posibil?

― Ştii ce caut aici, i-am răspuns fără să îmi desprind privirea de la ochii săi mari, în care nu găseam, uimitor, nicio urmă de ură sau răutatea inconştientă, animalică pe care o vedeam la ceilalţi. Distingeam totuşi o tristeţe fără margini, o durere şi o furie care păreau un vulcan veşnic nestins înăuntrul lui.

― Ah, să înţeleg că şi tu eşti aici ca să îmi ţii predici, rosti el râzând. Se întorsese cu spatele la mine şi reuşisem cumva să-mi dau seama că încerca să îşi controleze furia, să o manipuleze.

Undeva, în faţa lui, crucea veche de piatră trosni puternic şi crăpă cu viteză, de sus până jos. Câteva pietre căzură pe podeaua de marmură, răsunând cu ecouri largi, însă ea tot nu se prăbuşi.

― V-am trimis un mesaj prin care vă explicam foarte clar că nu vreau Lumina, rosti uşor supărat, întorcându-se spre mine.

― Dacă moartea mesagerului poate fi considerată un mesaj, i-am răspuns înfruntându-l.

Pentru o clipă mi s-a părut că faţa sa era invadată de o surpriză, pe care însă şi-a ascuns-o repede, lăsând în urmă o încruntare şi un murmur indescifrabil.

― Nu e vina mea că nu a ajuns înapoi în siguranţă. Eu nu l-am omorât, însă, după cum ştii, mai sunt şi alţii ca mine pe aici.

― Tu l-ai omorât!

― Nu.

― Nu era o întrebare, am răspuns acid. Nu te poţi încrede în cuvântul unui demon, eu ştiu că tu ai făcut-o.

― Cine eşti? m-a întrebat din nou, de data asta pe un ton atât de jos, atât de profund, încât suna aproape ca o comandă. Văzând că nu răspund, s-a apropiat de mine, uşor ameninţător. Mâna mea s-a încleştat pe mânerul sabiei.

― Numele meu este Samael, a rostit calm, punându-şi mâna peste a mea.

M-a privit drept în ochi pentru o clipă, căutând ceva acolo, apoi a oftat şi s-a depărtat cu un gest afectat. Numele lui a răsunat în mine şi, când am realizat ce însemna, am scos sabia din teacă instinctiv.

Samael, cel mai puternic dintre demoni, cel care îi ucisese pe cei Originari, cel care îngrozise tot Iadul şi îl îngenunchease. Cum putea o fiinţă aşa desăvârşită, perfectă, să fie opera Diavolului? Părea cel mai frumos dintre îngeri, în niciun caz un demon.

― Presupun că nu mai are rost să îmi numesc Rangul. Acum, spune-mi. Cine eşti?

― Te îndrepţi spre Lumină? l-am întrebat pregătindu-mă să sfârşesc totul. Numele meu era ultimul lucru pe care avea să-l afle, mai degrabă trebuia să mor decât să descopere asta. Şi totuşi, el nu se temuse să îl spună pe al lui, atât de sigur pe el…

― Arhanghelule, spune-mi cine eşti şi îţi voi răspunde şi eu. Era o vorbă în lumea oamenilor care spunea: „Niciodată să nu faci târg cu diavolul”. Eu am încălcat-o dinainte să devin unul.

― Ariel, am şoptit fără să realizez ce făceam.

― Ah, da, trebuia să îmi dau seama. Se spune că eşti cel mai puternic. Atât de puternic, încât ai putea să mă ucizi chiar şi pe mine, râse el privindu-mă cu atenţie. Mi s-a părut că albastrul din ochii lui începea să se întunece, iar puterea lui să mă înconjoare oarecum violentă. I-am înfruntat surâsul arogant cu o siguranţă de sine şi un calm atipice mie în situaţii ca aceasta. Ochii lui deveneau din ce în ce mai negri şi mi-am dat seama că în curând ce era mai rău avea să înceapă. Părea nervos, probabil îl iritam.

― Căieşte-te, i-am spus ca şi cum i-aş fi dat un ordin.

S-a încruntat uşor şi s-a repezit către mine aşa cu o iuţeală, încât nu am simţit decât contactul cu peretele rece care s-a zguduit în urma loviturii. Mâna lui era încleştată în jurul gâtului meu, iar cealaltă îmi ţintuia sabia.

― Începi să prinzi curaj. Aş prefera să ţii asta departe. Cât despre oferta ta, nu te mai obosi, mi-am câştigat libertatea aici, nu mă tentează o eternitate ca sclav printre voi.

Mă aşteptasem să înceapă să urle şi să mă jignească, să înjure şi să folosească cele mai profane cuvinte la adresa mea şi a Tatălui, însă nu a făcut-o. Chiar şi tonul pe care l-a folosit era unul foarte calm, politicos, deşi extrem de ameninţător. Nu era deloc precum ceilalţi. Cumva, mă dureau vorbele lui şi undeva înăuntrul meu devenea din ce în ce mai greu să îl ucid.

― Îl urăsc pe Dumnezeul tău, a şoptit el lăsând furia să îi fulgere privirea într-un mod indescifrabil. Eu nu am avut posibilitatea de a alege când am fost creat, de ce aş vrea să o fac acum? Să aleg ce? Pacea, fericirea eternă? De-asta ai venit tu să mă omori? Am văzut îngeri omorându-se între ei, pacea şi fericirea nu mai există nici în Rai. Noi am cucerit totul! De ce m-aş căi?

Întrebările lui se rostogoleau în mintea mea şi fiecare cuvânt al său însemna o doză în plus de disperare şi durere. Mă simţeam redus la tăcere, nu puteam face nimic. Nu-mi rămânea acum decât să îl ucid sau să mor încercând să o fac, deşi era ultimul lucru pe care mi-l doream.

*

― Nu vreau Lumina. Nu am fost creat să fiu sclav. Cum puteţi să rezistaţi o eternitate aşa? Nu vrei să ucizi, însa de fiecare dată te întorci mai slab, mai îndurerat, şi ce face Dumnezeul tău? Nimic! Încearcă să îndeplineşti ceva fără acordul Lui şi vezi ce o să se întâmple. Ăsta e Raiul, asta e perfecţiunea?

― Nu cunoşti Lumina, însa odată ce vei scăpa de negura care te orbeşte…

― Opreşte-te, acelaşi lucru mi l-a spus şi celălalt, învăţaţi astea ca pe discursuri?

― Nu trebuia să îl ucizi.

― Nici nu am făcut-o, a strigat el enervat. Închisese ochii şi îi deschisese. Albastrul era din nou acolo, pur, netulburat.

― Atunci, de ce rămăşiţele lui sunt…

― Dacă aş fi făcut-o eu, nu ar mai fi rămas nimic din el! De asta te-a trimis El după mine? Dacă e aşa puternic înseamnă că ştie adevărul.

― Sunt aici pentru tine. Îţi acord o ultimă şansă, l-am întrerupt eu.

― O singură dată, fă ceva interzis, să vezi ce se va întâmpla. Tu eşti cel orbit, mi-a spus el blând, ca unui copil neştiutor.

Am dat din cap în semn de refuz şi în secunda următoare eram ţintuit între peretele de marmură şi trupul lui, care îmi trimitea senzaţii electrice pe piele. Ochii lui albaştri m-au privit o clipă, curioşi, iar apoi i-am văzut chipul apropiindu-se de al meu. I-am închis pe ai mei, speriat de ce urma să se întâmple.

― Spune-mi, ce porunci mai erau, îmi şopti la ureche. Nu mi-o amintesc decât pe asta: „să nu fii desfrânat”.

― Lasă-mă! am urlat, simţind cum strânsoarea din jurul meu se întărea. Degetele sale mi-au mângâiat obrazul, lăsând în urmă o senzaţie ciudată de căldură. Inima aproape mi-a luat-o la goană. Pentru o clipă l-am privit şi mintea nu putea să-mi funcţioneze, gândind doar câteva cuvinte prosteşti: „Doamne, cât e de frumos”.

A râs, un râs care mi-a invadat urechile şi mi-a făcut încă o dată inima să îmi bubuie zgomotos. Emoţia pe care o simţeam era dincolo de puterea mea de înţelegere, însă conştientizam că nu mă puteam sustrage dorinţei de a prelungi agonia încă un pic, de a gusta din perfecţiunea întruchipată în faţa mea. Vocea sa cristalină îmi răsuna în urechi. Fără să înţeleg ce spunea, buzele sale reci s-au lipit de ale mele într-un sărut calm, dulce, care mi-a tăiat orice dorinţă de a lupta sau a mă împotrivi. O parte din mine care părea departe, adânc îngropată urla disperată cuvinte precum „murdar”, „profan”, însă nu înţelegeam ce însemnau. M-am agăţat uşor de el, căutând să respir, în vreme ce buzele mele se mişcau instinctiv cu ale lui, analizând fiecare senzaţie, prelungind-o ca un delir delicios, necunoscut până atunci.

Am simţit un zâmbet uşor arcuindu-se pe buzele lui şi într-o străfulgerare de luciditate, am explodat pentru prima oară, lăsând Puterea să respire prin mine. El a fost izbit de-un val de putere care l-a aruncat peste crucea de piatră, făcându-l să se prăbuşească odată cu ea. Nu a părut uimit, ci mai degrabă satisfăcut, căci mi-a zâmbit arogant, în vreme ce îşi ştergea firişorul de sânge care îi aluneca uşor pe bărbie. S-a ridicat cu acelaşi aer elegant şi m-a privit cu un amestec dureros de furie, putere şi… dorinţă. Mă învinovăţeam în gând că nu puteam să acţionez, că stăteam pur şi simplu acolo şi nu puteam să îl ucid. Mă simţeam slab, neputincios, exact cum urmărise el. Inima îmi bătea nebuneşte, dezolată, înfierbântată. Mi se părea că înăuntrul meu se înălţa o întreagă simfonie a sângelui care îi cânta numele.

― Ce mi-ai făcut? am urlat disperat, părând un copil căruia i se furase jucăria.

― Absolut nimic, a rostit, perfect calm şi satisfăcut. Hei, nu e ca şi cum aş fi încălcat vreo lege… cel puţin nu a mea, adăugă rânjind diabolic. Cum putea să fie atât de frumos cu zâmbetul acela demonic pe chip?

― Pun pariu că e primul tău sărut, Arhanghelule, adăugă el arogant. Ce ar zice Dumnezeul tău dacă ar afla că primul tău sărut a fost cu un Demon ca mine? O să ţii minte întreaga existenţă momentul ăsta.

Se terminase. Era momentul să renunţ la slăbiciuni şi să-mi îndeplinesc misiunea. Am strâns sabia în mână şi m-am îndreptat către el.

― In Nomini Patri, Et Fili, Spiritus Sancti…

― Nu îmi e frică de tine! a urlat râzând sălbatic, un râset plin de teamă şi disperare. Lumina începea să îl îngenuncheze, împovărându-l, comportându-se ca cel mai groaznic blestem pentru sufletul său negru. Şi totuşi, nu urla de durere… era primul.

― Ultima şansă, am rostit eu cu speranţă. Căieşte-te.

― Crezi că mă poţi omorî aşa uşor? Nimeni nu a reuşit până acum, niciun înger sau demon!

― … Defende nos in proelio…

Am închis ochii, ignorând durerea din ochii lui albaştri, şi am lăsat sabia să cadă peste gâtul lui acoperit de părul lung şi negru. Am murmurat două cuvinte, prin care îmi ceream iertare pentru ce făceam, lăsând durerea să iasă la suprafaţă. Am simţit lacrimile rostogolindu-mi-se pe obraji.

Sabia mea s-a oprit brusc, iar când am deschis ochii am văzut că mâna lui era încleştată pe lamă. Sângele se scurgea uşor, picurând pe marmura albă cu ecouri slabe. Chipul său, atât de frumos, era împietrit de teamă, iar ochii îi erau iar negri. Îşi folosea ultimele puteri. Tremura tot şi părea atât de palid şi de lipsit de apărare, încât m-am simţit iarăşi ca un criminal.

A tras de sabie cu putere şi a înfipt-o în piatră, apoi s-a sprijinit de ea ca să se ridice. Deşi rănit, părea că îşi recăpăta puterile ca şi cum Lumina mea ar fi slăbit.

― Nu vreau să ne luptăm, Arhanghelule. Şi nici tu nu vrei asta, mi-a spus folosindu-se de o ceaţă neagră şi densă ca să se facă nevăzut. Întoarce-te acasă, nu mai ai nimic de făcut aici.

Am rămas acolo, privind în gol, înmărmurit. Altul m-ar fi ucis dacă ar fi văzut vreun licăr de slăbiciune, însă el nici nu încercase. Ştiam însă că nu mai era nimic de făcut. Nu l-am mai căutat, am ieşit din criptă, dorindu-mi să plec cât mai repede de acolo. Răutatea mă orbea, mă întemniţa. Eram aproape de Porţi când l-am simţit brusc, lângă de mine, atât de puternic şi furios.

Întunericul se strângea în jurul meu precum o pătură lichidă, densă, deşi ar fi trebuit să se risipească, fiind în preajma Porţilor. Senzaţia era din ce în ce mai acută, mai variată şi în ea reuşeam să disting răutatea animalică, tipică demonilor. Atunci mi-am dat seama că erau mai mulţi. Am grăbit pasul spre trecătoarea dintre ultimele Cadrane, încercând să rămân calm.

― Întoarce-te acum. A rostit cuvintele, accentuându-le pe fiecare în parte pe tonul său enervant de calm, lăsându-le să vibreze înăuntrul meu cu o forţă distinctă şi întunecată.

În spatele lor puteam citi enervarea, dar nu ştiam dacă era îndreptată împotriva mea. Pentru o clipă am rămas ţintuit pe loc, apoi, instinctiv, mi-am reluat pasul, încercând să nu îl las să mă influenţeze cumva ori să mă sperie.

― Nu fi prost! a urlat în capul meu de parcă faptul că mă avântam într-o capcană l-ar fi afectat în vreun fel.

M-am oprit iar, încercând să îmi dau seama care era situaţia, însă era mult prea târziu. Întunericul se agăţa de mine, încerca să răpună Lumina. I-am simţit; un grup de patru demoni, din cei mai puternici, răsfiraţi în jurul meu la distanţe considerabile. Deşi nu îi puteam vedea încă, simţeam ura ţâşnind din ochii lor ca nişte săgeţi otrăvite, străpungându-mă. După câteva clipe, am auzit fiecare voce, distinct, murmurând cele mai profane cuvinte, cele mai grele blesteme la adresa mea şi a Celui care mă trimisese. Îi simţeam strângând cercul în jurul meu, apropiindu-se ca nişte bestii înfometate. I-am ignorat şi curând, vocile au încetat în faţa rugăciunilor mele şoptite uşor, precum o adiere de vânt.

L-am zărit dintr-odată deasupra mea, dezlănţuindu-şi întreaga putere, îndreptându-se spre mine cu o privire impenetrabilă, cu chipul îngheţat în aceeaşi expresie incredibil de frumoasă. Ochii lui albaştri fulgerau de mânie. Am scos sabia, însă el era mult prea rapid. M-a izbit de stânca din spatele meu, lovind unul dintre demonii aflaţi în calea noastră. S-a postat în faţa mea, ţinându-mă în continuare lipit de acea rocă rece. Părul său lung se răsfira în plete bogate pe spate, contrastând cu cămaşa albă de pe trupul său. Ceilalţi s-au apropiat din nou, privindu-l cu un amestec de teamă şi totuşi sfidători, acelaşi aer arogant pe care îl întâlnisem la toţi cei pe care îi omorâsem. L-am văzut izbucnind, învăluit de ceaţa neagră care-l înconjura, cuprinzându-mă apoi pe mine. Ce a urmat îmi e neclar, tot ce-mi aduc aminte este că după câteva momente unul dintre ei s-a repezit către mine, în timp ce el îl ţintuia pe altul de gât, iar ceilalţi se pregăteau să atace. Am ridicat sabia şi am lovit. M-am lăsat pe spate, izbindu-mă puternic de stâncă. Atunci când am deschis ochii, ceaţa dispăruse, lăsând în urmă un miros dulceag de sânge. Întorcându-se spre mine, chipul lui mi-a părut contorsionat de durere. Sabia mea îl străpunsese şi pe el când îl înjunghiasem pe demonul acela.

A căzut în genunchi, ţinându-se cu mâna de umăr, în vreme ce roba i se colora în roşu, un roşu închis care se întindea precum o floare pe haină. M-am repezit spre el, sprijinindu-l înainte să se prăbuşească. Ceea ce am văzut în ochii lui m-a străpuns, mi-a sfâşiat inima, umplându-mă de o durere insuportabilă. Teama şi suferinţa se amestecau într-un dans sălbatic, un ritual înspăimântător.

― Acum ştii cine ţi-a ucis prietenul, a rostit el, străduindu-se să se ridice.

Ochii lui erau negri, un negru adânc, care mă îngheţa, mă chinuia. S-a apropiat de mine şi mi-a pus o mână pe piept, în timp ce inima mea bătea nebuneşte.

― Pleacă! a strigat către mine. Pleacă de aici!

Am dat din cap în semn că nu. Nu puteam să fac asta, însă ochii săi au devenit ameninţători. Mâna lui m-a împins şi totuşi puterea sa nemărginită nu m-a rănit, ci m-a proiectat în gol. În curând, Porţile s-au deschis în faţa mea, forţându-mă să ies din Iad.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s