Fantomatic.

Poaia marunta s-a transformat usor, aproape imperceptibil intr-o o ninsoare aspra, care parea chiar replica ei rece, puternica, inecata in razbunare.
Am intrat in casa, fara sa fiu uimit de intunecimea ei, de atmosfera sinistra ce razbatea in fiecare coltisor al casei. Aproape ca puteam sa ii aud vocea, vorbindu-mi ironic, invitandu-ma sa ma bucur de acel spectacol de o “frumusete monstruoasa”. Mi-am privit chipul oglindindu-se in ochii mamei ei.
Parul lung, prins intr-o codita la spate, costumul bleumaren, ce se confunda cu negru in intunericul din camera. Ochii mei verzi, licareau curiosi, in vreme ce incercam sa ascund dincolo de ei, durerea ce ma strabatea. Durerea si dragostea ce o simteam pentru fiinta asta atat de neobisnuita, atat de complicata. Ea mi-a fost data in grija, eu eram pazitorul sufletului ei.
Mama ei inca ma privea tematoare. M-am inclinat usor si mi-am prezentat condoleantele incercand sa par cat mai uman posibil.
Am simtit un fior dansand pe pielea mea si mi-am dat seama ca imi ghicise prezenta. Am incercat sa o simt, fara sa trebuiasca sa ma folosesc de puterile mele, fiind inca langa mama ei. Nu reuseam sa realizez locl unde era cu exactitate, parea ca alearga in jurul meu, incercand sa imi starneasca o reactie, oricare ar fi ea.
Am zambit in sinea mea si am fost bucuros ca nu incearca sa ma respinga.
-Iris, am soptit eu in sinea mea, chemand-o dupa numele de botez.
Mi se parut ca aud undeva langa mine un raset incantator, aproape imperceptibil, dar s-a spulberat imediat. Plecase. Inca nu ma lasa sa o vad.
Era uimit de atitudinea ei, fata de “intamplare”, fata de mine. Parea plina de…viata. Am oftat afectat si am cautat cu privirea camera unde era corpul ei, lasandu-ma ghidat de ea.
Nu mare mi-a fost mirarea cand am gasit-o acolo, mangaindu-si sora care plangea la capataiul trupului ei lipsit de viata.
Durerea ma apasa din toate partile, ma coplesea, ma ranea.
Mi-am indreptat ochii spre ea. Mi-a zambit trista, incercand sa para curajoasa, neputand insa sa imi ascunda deznadejdea care a cuprins-o dintr-o data. Dragostea pentru familia ei era acum precum o gaura imensa in pieptul ei, ce o rodea si o facea sa se simta mai degraba vinovata.
-Nu ai de ce sa te sim…
-Nu o sa plec, mi-a spus ea inainte ca eu sa apuc sa termin. Vreau sa raman aici, cu totul. Pana cand ma vor uita.
– Stii ca asta nu o sa se intample niciodata, i-am spus incercand sa o calmez. In adancul ei era infricosata de asta.
– Esti foarte frumos, mi-a spus ea dintr-o data. S-a intors de la fereastra, renuntand sa mai admire peisajul glaciar de afara.
– Multumesc, am spus eu, luat pe nepregatite. Si tu esti mai mult decat deosebita, i-am raspuns eu dincer, incercand sa concentrez in acest adjectiv tot ceea ce ma uimea la ea. Tot ce e normal sa aiba, dar nu ma asteptam sa fie acolo, dat fiind ca e vorba de ea, tot ce e socant, sau intr-o proportie anormala, cum ar fi orgoliul si incapatanarea.
– Sunt un caz pierdut? M-a intrebat ea cu ochii sclipitori, razand incetisor.
– Nu, mai sunt cateva sperante pentru tine, i-am spus bland.

– Aha, mi-a raspuns ea ganditoare.
– Trebuie sa vii cu mine, stii asta, i-am spus incercand sa par mai degraba ganditor. Daca priveam prea mult intr-un loc, lumea incepea sa creada lucruri.
– Filip, ma cunosti prea bine. Stii ca atata timp cat sta in puterea mea, o sa fac cum vreau eu. Iar acum, eu vreau sa raman cu ei pana cand voi putea sa plec. Nu stiu cat le va lua lor sa renunte la mine, dar mie o sa mi ia mai mult sa renunt la ei.
– Daca pleci cu mine, nu inseamna ca renunti la ei. E greu de inteles, dar nu mai apartii lor, te intorci la Tatal. Asta ar trebui sa te umple de bucurie. De ce nu lasi lumina sa te binecuvanteze si te ascunzi mereu in spatele unor masti ?
– Nu sunt sigura ca sunt cel mai bun copil al Lui, de ce ar fi nerabdator sa ma vada ? a raspuns razand.
– Iris, inceteaza pentru numele lui Dumnezeu, inceteaza sa te mai porti ca si cum te poti juca cu mintile bietilor oameni.
Doar mi-a zambit, dar am putut sa vad cum era macina de atatea amanunte. Mi-a facut semn cu capul si mi-a soptit sa ma uit la ea. Se referea la corpul acela, intins intr-un sicriu negru, care era copia palida a ce fusese Iris. Pielea palida, corpul inghetat intr-o nemiscare dureroasa privirii, firele de par care straluceau pe perna sidefie.
Era imbracata in negru si avea cateva bijuterii simple, dar frumoase. Insa nu zambea. Chipul ii era total lipsit de expresivitate, ploapele sale inchise zavorand acum, pentru totdeuna, tot ce a fost vreodata Iris. Toata puterea ce razbatea din ochii ei, toata emotia, toata pasiunea.
– Deci ramai cu mine aici, pana la sfarsit? Pana cand voi fi pregatita sa..plec? m-a intrebat ea cu lacrimi in ochi.
– Desigur, am raspuns. Dar nu pot sa raman in forma asta pentru mult timp. O sa devin imaterial ca si tine, am spus incercand o nota vesela.
– O sa fie distractiv, aproba ea pe acelasi ton de fals amuzament.