Etern, Noutăți

Introspectie

Niste ochi straini, salbatici, ma priveau din oglinda. Mari, cruzi, aproape durerosi si totusi, nu imi transmiteau nimic. Era o privire impersonala acolo, inghetata. Cine eram? Fata care ma privea din oglinda nu mai semana deloc cu mine. Nu mai era nimic din privirea de copil sau zambetul lipsit de griji acolo.

Eram pe fuga de ceva timp. O fuga disperata, care imi fura ratiunea si timpul. Nu mai stiam sa rad, nu mai stiam sa traiesc. Fugeam pana cand ma trezeam uneori ca nu mai stiu de ce fug.

Dar undeva intr-un colt al mintii mele stiam ca nu voi reusi sa ma ascund la nesfarsit. Stiam cine vine dupa mine si  ca in definitiv, nu aveam scapare.

Mi-am desprins privirea din oglinda si m-am intins catre uscatorul de par. Eram in orasul asta doar de cateva saptamani cand i-am vazut din nou. Uneori erau doar niste umbre care se furisau in spatele meu, alteori erau cat se poate de reali, cu priviri reci si pasi apasati. Fara sa mai intreb daca eram paranoica fara motiv, mi-am dat seama ca trebuia sa plec din nou, cat mai repede.

Ma vopsisem saten, renuntand la roscatul care iesea in evidenta. Mainile imi tremurau usor dar am ales sa ignor senzatia de neputina care vibra in mine si m-am grabit sa imi arunc in geamantan si ultimele lucruri care zaceau aruncate prin camera.

Am luat telefonul ca sa chem un taxi cand am auzit o bataie usoara in usa. In secunda respectiva am simtit ca inghet. Imediat, cel care batuse a fortat usa si in acea clipa m-am bucurat ca nu am uitat sa o incui. Privirea mi-a fugit imediat catre ferestrele mari, dar am realizat ca eram la etajul patru si nu aveam cum sa mai fug.

Inca o data, usa a bubuit sub pumnii celui care striga de dincolo de ea sa deschid. Am inghitit in sec si am apucat cutitul din tava care zacea pe noptiera. Acum nu regretam ca imi cheltuisem ultimii bani pe mancare.

Nu am mai apucat sa fac vreo miscare cand usa s-a trantit brusc de perete si au navalit peste mine trei indivizi imbracati in negru. Toti erau foarte inalti fata de mine ceea ce m-a facut sa dau inapoi cativa pasi. Instinctiv, mana in care am aveam cutitul de bucatarie mi s-a dus la spate.

– Repede, nu avem timp, a spus unul dintre ei inainte sa paseasca spre mine.

– Stati departe de mine, am strigat incercand sa imi ascund tremurul din voce.

– Linisteste-te, nu vrem sa iti facem rau. Suntem aici sa te ajutam. Noi suntem baietii buni, mi-a raspuns unul dintre ei. Pentru o clipa nu am zis nimic, doar am stat si i-am analizat. Pareau niste indivizi normali. Cel care vorbise cu mine era foarte solid si avea o mica cicatrice pe obrazul stang, dar parul blond, carliontat aproape ca i-o acoperea. Avea niste ochi mari, caprui si parea un tanar proaspat iesit de pe bancile facultatii.

– Nici nu stie cine suntem, e normal sa fie agitata, a spus un al doilea. Uite, continua ridicand mainile in sus ca un semn impaciuitor, stiu ca nu ai incredere in noi dar o sa iti explicam totul dupa ce plecam de aici. Nu avem mult timp la dispozitie.

– Ce te face sa crezi ca o sa plec de bunavoie cu voi de brat? i-am raspuns.

A zambit, un zambet calm si dulce. Parea foarte tanar, asa slab si desirat cum era.

– Eu sunt Alex, a spus intinzand mana spre mine. M-am uitat la el mirata si am mai facut un pas in spate, lovindu-ma de masuta.

– Inca un pas si o sa regreti, am spus strangand mai tare cutitul cu dreapta.

– Nu avem timp pentru asa ceva, a mormait al treilea. Luati-o pe sus daca e nevoie, Victor ne asteapta.

M-am incruntat neintelegand despre cine vorbea. Eu fugeam de tatal meu si in niciun caz numele lui nu era Victor.

In secunda urmatoare ferestra din spatele meu a fost spulberata si ceva mic si negru a trecut pe langa mine la cativa centimetri. Am tipat speriata si mi-am dus mana la ceafa unde o bucata din sticla imi intrase in piele.

Ceilalti si-au revenit imediat din surprindere si s-au repezit catre mine in acelasi timp.

Nu am realizat ce facusem decat dupa ce am vazut ca nimeni nu se mai misca in jurul meu. Tipul solid era la doar un pas in fata mea iar cutitul din mana mea era in stomacul lui cu lama introdusa pe jumatate. Nu imi aminteam sa ma fi miscat atat de repede sau cum o facusem, dar ceilalti inghetasera. Ochii lui erau imensi si se holbau la mine suprinsi.

Am clipit de doua ori si am realizat ca lama nu patrunsese foarte adanc insa daca mai fortam putin puteam sa il ranesc grav.

-Nu.Te.Misca, i-am spus. Usor, a ridicat mainile intr-o tentativa de a parea inofensiv. Voi doi, la perete, acum! Am strigat facand semn din cap catre fereatra proaspat spulberata. Am inceput sa tusesc, abia acum luand in seama obiectul care sparsese fereatra. Era un fel de grenada in miniatura din care iesea un fum negricios. Imi simteam gatul iritat si ochii incepusera sa ma usture.

Cand Alex si cel de-al treilea tip au ajuns la perete, am impins mai tare lama in tipul din fata mea si in secunda urmatoare am luat-o la fuga spre usa larg deschisa.

Am auzit injuraturi in urma mea pret de o clipa.

– Lasati-ma pe mine, mergeti dupa ea. Victor o sa ne omoare daca nu o prindem.

Am auzit pasi tropaind pe coridor dupa mine, chiar inainte sa cobor cate trei scari o data. Abia coborasem primul set de trepte cand in fata mea a aparut un alt individ care tinea in mana un fel de sabie scurta curbata. Zambetul lui mi-a trimis fiori pe sira spinarii pentru o secunda.  M-am oprit inghetata. Pasii din spatele meu erau din ce in ce mai aproape, iar in fata mea era un barbat cu ochi sadici care se apropia amenintator. Am cotit repede, la stanga, pe coridorul de la etajul trei chiar cand ceilalti doi ajunsesera si ei aproape de mine.

Nu am auzit schimbul de replici, dar am distins cateva injuraturi. M-am uitat in spate si chiar atunci individul cu pumnalul a sarit catre cei doi. M-am bucurat ca pentru o clipa nimeni nu mai venea dupa mine. Am sarit pervazul ferestrei de langa iesirea de urgenta si m-am agatat de scara ruginita de fier cu ultimele puteri. Incercand sa imi calmez respiratia, am inceput sa cobor atenta sa nu ratez vreo treapta. Ajunsa la etajul unul, a trebuit sa sar.

Am scapat un strigat sugrumat de durere in clipa in care glezna mea stanga s-a rasucit nefiresc la contactul cu cimentul.  Am ramas intinsa pe jos cateva secunde, chinuindu-ma sa respir normal. Am simtit un firicel de sange alunecandu-mi usor pe obraz si cand mi-am atins ceafa am realizat ca ramasesem cu ciobul acolo. Am strans din dinti si l-am scos .

Pentru o clipa, am lasat raceala cimentului sa ma imbratiseze. Afara se lasase un intuneric gros si aerul era tare. In departare se auzeau sirenele masinilor de politie. M-am ridicat cu greu in sezut, incercand sa imi dau seama pe unde sa fug. Trebuia sa o iau pe strazile laterale ca sa ma pot furisa mai usor.

Cu greu, m-am ridicat in picioare si cand am incercat sa pasesc, o durere ascutita mi-a sagetat piciorul stang.

– Nu as face asta, daca as fi in locul tau, s-a auzit o voce in spatele meu. M-am oprit inghetata, fiindu-mi teama sa ma intorc. In aceea secunda mi-am cantarit optiunile. Nu aveam nicio sansa sa o iau la fuga acum, probabil ca nu aveam nicio sansa sa ma lupt cu cineva.

L-am simtit pasind mai aproape de mine, apoi l-am zarit venind in campul meu vizual. Pasii ii erau incredibil de tacuti. Apoi a pasit in fata mea. Un barbat tanar, cu parul negru. Desi era intuneric, puteam sa jur ca ochii ii erau albastri desi eu nu puteam citi decat raceala din ei. Era imbracat in negru, ca si ceilalti, dar avea ceva in plus care ma facea sa imi fie mai teama de el decat de ceilalti.

Cine esti? l-am intrebat in mintea mea

L-am simtit traversandu-ma cu privirea, evaluandu-ma. Cand mana lui s-a intins catre mine brusc, eram prea inghetata ca sa ma apar.

Am inchis ochii, asteptand sa fiu lovita, insa degetele sale mi-au prins bratul si a pasit protector in fata mea, facandu-ma sa fiu pe jumatate ascunsa in spatele sau. In fata, o silueta familiara ne privea.

– Casandra, draga mea. In clipa in care am auzit vocea o spaima veche si vicleana ca un sarpe s-a rasucit in mine, precum un demon care isi aude incantatia. Am incercat sa imi retrag mana dintr-a lui, pregatindu-ma sa o iau din nou la goana insa degetele lui ma tineau ca intr-o stransoare de fier.

Pasi grei se auzeau pe pavaj, iar silueta s-a apropiat si mai mult, pana cand lumina unui felinar a imbracat-o intr-o lumina slaba.

Mi-am auzit propriul tipat gatuit de spaima.

-Mihail, a rostit barbatul din fata mea, intarindu-si stransoarea in jurul mainii mele.

-Victor, a raspuns tatalui meu zambind. Vad ca ai reusit sa imi gasesti fiica. Din pacate pentru tine, noi  vom avea in sfarsit mult asteptata noastra reuniune.

-Mi-e teama ca va trebui sa mai astepti. Vocea cu care i-a raspuns tatalui meu era calma, matasasoasa dar ascundea sub ea o amenintare certa. Nu intelegeam nimic din ce se intampla si ce voiau de la mine. Inima imi batea cu disperare in piept  si frica aproape ma paralizase.

Curand, masinile de politie devenisera vizibile in campul meu vizual, cu girofarele pornite si alarmele din ce in ce mai asurzitoare. Inca o data, am incercat sa imi trag mana dintr-a lui dar fara succes.

-Stai potolita, mi-a soptit printre dinti. Ii puteam simti iritarea din voce iar pozitia lui devenise incordata. In spatele nostru am auzit ropote de pasi dar cand am incercat sa ma uit in spate, m-a tras mai aproape de el.

Curand pasii ne-au ajuns din urma si cand am privit spre ei, mi-am dat seama ca erau aceasi trei indivizi care intrasera peste mine in camera. Privirea mi-a ratacit o secunda catre cel pe care il injunghiasem, dar in afara faptului ca isi tinea mana apasata peste rana, nu parea sa fie prea ingrijorat. In schimb, privirea pe care mi-a aruncat-o nu m-a facut sa ma simt deloc in siguranta.

– Baieti, ocupati-va de el. Noi o sa plecam de aici, l-am auzit ca prin ceata pe tipul din fata mea.

Privirea mi-a fugit inca o data catre tatal meu, care ma privea cu acelasi zambet viclean ce promitea multa suferinta. Ceata din capul meu s-a intensificat si am simtit cum imi pierd orice vlaga. Pentru o clipa am simtit cum pic in gol, apoi brate puternice s-au infasurat in jurul meu inainte ca intunericul sa ma invaluie complet.

1

21 de grame.

Ea.

21 de grame. Atat apreciaza oamenii de stiinta ca ar fi greutatea unui suflet de om. Nici mai mult, nici mai putin de 21 de grame. In plus, teoria spune ca fiecare gram e adunat din greseli. Din pacate si ura. Dar oare suntem toti atat de rai, sau mai bine zis la fel de rai?

Mi-e greu sa cred asta.Privesc in jurul meu si uneori imi e greu sa fiu in propria piele. Am senzatia ca e ceva strain in mine, ceva ce ma ghideaza automat. Cred ca e reactia mea de aparare la ceea ce vad in jur.

Sunt o fire retrasa, am foarte putini prieteni. Probabil ca e din cauza faptului ca, de cele mai multe ori, imi este greu sa ii inteleg pe oameni. Imi e greu sa ii accept asa cum sunt si nu am avut niciodata rabdarea sa ii inteleg.

Bine, nici asta nu ma surprinde, avand in vedere ca am momente, nu foarte rare, in care am o reala problema cu mine. Fie ca nu inteleg ce reprezint, cine sunt, sau ce sunt, fie ca am vaga impresie ca stiu lucrurile astea si imi displace totul, am momente in care pur si simplu refuz sa ma accept.

Momente in care privesc in oglinda si am senzatia ca vad doi ochi mari, rotunzi, prea negrii, prea aroganti cum ma privesc nepasatori de dupa un val subtire de plictiseala. Aproape ca pot vedea cum infloreste un zambet pe chipul palid din fata mea, un suras in care se ascund multe. Am senzatia ca stiu despre ce e vorba si totusi, uit, ca si cum ar fi un gand care se zbate in spatele pleoapelor.

Senzatia asta de deja-vu ma oboseste deja de multi ani, asa ca scutur din cap si dupa ce imi prind parul intr-o coada de cal ma pregatesc sa ies pe usa. Ca de fiecare data, sunt mereu in intarziere.

 

 

kinda Diary

21

Soare, praf auriu. Zumzet, caldura. Muzica, zambet. Apus, adiere de vant.

Ochi, privire, buze, clipe, atingeri.

21. Tristete. Amar.

Imi e dor. Imi e mai dor ca niciodata sa fiu copil si sa uit de toate. Imi e dor sa rad in hohote, sa plang pentru nimic. Sa ma ridic de pe pamant si sa incep din nou sa alerg in picioarele goale prin curtea bunicilor. Imi e dor sa alerg prin ploaie, sa simt iarba uda sub talpi si racoarea ce-mi urca parca pe sira spinarii.

Imi e dor de ei, eroii copilariei mele, morti sau vii, reali sau ireali. Imi e dor de amintiri ce parca nu mai pot sa le retraiesc.

21. Caldura, suflet.

Cumva, nu am fost niciodata fericita de ziua mea. Parca treceam mereu printr-un pseudo-ritual de purificare si ma intorceam mereu la cele mai dureroase trairi. Asa ca tind sa fug de mine in perioada asta, tind sa ma ascund undeva unde nici eu nu ma mai pot gasi si de unde nu mai pot iesi la suprafata. Ma intorc cand a trecut totul, cand s-a spulberat orice urma de furtuna, cand simt ca nu mai am energie sa fiu trista.

Dar nu si acum. Acum a fost frumos, a fost diferit.

21. Magic

Soarele rasare. Visez ceva. In general dorm mult, dorm foarte mult si imi place asta. Este lumea in care evadez mereu. In functie de ce visez, raman cu o stare de spirit care imi influenteaza ziua. Ei bine, atunci nu m-am trezit cu nicio stare de spirit. Nu pentru ca nu mi-as fi amintit ce am visat, ci, pur si simplu.

Imi fusese dor. Stiam asta, chiar daca refuzam sa mai las senzatiile sa se formeze in creierul meu. Dar am realizat cand l-am vazut. I-am vazut ochii, mari, vii si luminosi. Parca zacea in ei o emotie ascunsa, cu luciri salbatice. O privire atat de intensa, de reala. Pot sa simt caldura care radiaza din ei si ma inconjoara inainte ca bratele lui sa ajunga la mine. E atat de multa viata acolo, o blandete care izvoraste in forma ei cea mai pura si ma lasa fara replica.

21. Energie

Incet, imi simt Eul iesind din carapace. Incet, tremurand parca. Fricos. In ziua asta nu e niciodata acasa. Privesc in jur si realizez ca nu am motive sa o iau la fuga. Il privesc si realizez ca sunt in siguranta. Totul o sa fie bine.

Rad. Mi-era dor sa fac asta. Zambesc, mi-era dor sa ma stiu fericita.

Imi plac copiii. Si mai ales, imi place sa ma port ca unul. M-am dat in leagan cu o bucurie imensa, razand incantata. Mi-era dor de senzatia aia, mi-era dor sa fiu eu.

Din nou, imi intorc privirea, numai putin si il gasesc acolo, langa mine. Ma priveste zambind, incantat. Un alt copil. Un copil mai copil decat mine.

Mai simplu, mai bland, mai calm, mai frumos. Pentru echilibru.

21. Implinire

Si-am realizat ca nu am tot ce mi-am dorit in viata. Dar am tot ce imi trebuie ca sa fiu fericita. Ca sa ma simt binecuvantata, recunoscatoare. Ca sa traiesc cu pofta si sa nu las nicio clipa sa treaca pe langa mine.

Am realizat ca nu sunt singura. Am realizat ca ei sunt mereu acolo, unul, altul, toti odata, in jurul meu. Privindu-ma, analizandu-ma, cautandu-ma sau doar…stand acolo.

Am realizat ca totul e greu doar daca alegi sa privesti asa. Si poate ca totul are un sens, unul pe care noi nu il cunoastem sau nu il intelegem neaaparat. Dar exista un inceput si un sfarsit si cateodata intre ele exista o succesiune logica a evenimentelor.

21. Parfum

Noaptea-i pe tocuri, tu danseaza cu ea.  Cerul e negru si aerul inca cald ma inconjoara ca o mantie. Inca zambesc. Asa, aiurea, degeaba si plina de farmec. Mana dreapta imi e inlantuita cu-a lui si taboul e complet. Undeva in departare se aud artificii. Ma dor picioarele, am mers toata ziua. Spre nicaieri, spre mine.

Noapte. Aproape somn. Rasete. Frumusete.

Imi deschid ochii cu greu si intalnesc o privire geamana cu-a mea. Zambesc, involuntar si pe chipul-oglinda se naste un zambet complementar cu-al meu.

Oftez. Acum totul e bine. Sunt acasa, nu am mai fugit. Ma gasesti aici acum. Soapte. Clipe. Somn.

Noapte buna.

 

Diverse

Cuvinte noi.

Asculta tacerea. Poti sa o auzi cum umple spatiul dintre noi si ne imbratiseaza. Poti sa o simti cum zambeste pe ascuns in vreme ce ne impleteste sireturile de la pantofi si ne leaga intre noi. Ca intr-o gluma.

Cuvintele cele mai profunde se spun in tacere. Se spun in privire, se spun in zambet. E in felul in care ma privesti pe ascuns, in felul in care iti intorci capul cand imi ridic privirea spre tine si zambesti fara sa vrei.

Tacerea nu te lasa sa pleci. Ea te-ademenste sa o invingi prin cuvinte, fara sa stii ca, de fapt, ea e cel mai bun prieten al tau. Cuvintele se arunca in tacere, dar nu prin vorbe. Se formeaza in imagini, in sunete. In clipe. Cuvinte noi se nasc din goluri, se nasc din vidul din mine si din latura incompleta din tine.

Tacerea seamana cu singuratatea. Ii simti cum te apasa, incerci sa fugi de ei, dar totdeauna sunt acolo. Dar nici singuratatea nu-i un lucru trist, caci nici ea nu exista. Nu in forma pe care o percepem, caci in definitiv, nimeni nu e cu adevarat singur pe lumea asta. Moartea ne urmareste pe toti.

Ne urmeaza cu pasii marunti, tacuti. Rabdatoare ca o sfanta. Ne tine companie atunci cand suntem intr-un delir de felicire, ne tine companie atunci cand ne-aproiem de final. Ea doar asteapta, tot timpul, ca o mama pentru fiul ratacitor. Asteapta sa ne aduca acasa.

 

Cuvinte noi se nasc din toate. Din tacere, din singuratate si moarte. Toate aduc ceva nou in constiinta, toate nasc senzatii. Toate creeaza.  Trebuie doar sa stii sa le percepi, intr-un fel sau altul.

 

 

1

Scrum.

„Daca as fi un templu, zidurile mi-ar fi acum ruine. Pietre seci adunate in gramezi inerte. Daca sufletul mi-ar fi un templu, acum ar fi in flacari. Arzand mocnit, arzand puternic, trosnind in intuneric, arzand din nou mocnit. Pana n-ar ramane fir de viata. Doar scrumul. Si-as fi un suflet ars. Si-as fi scrum, scrum, scrum. 

Si uite, uite moartea cum pandeste, aluneca prin umbre, dupa ziduri, se catara si sare de pe un tavan pe altul. Si-mi rade, imi rade in fata si-mi zice ca m-asteapta. Ca ma vrea.

Mi-as arde trupul pe-un altar, iar fumul lui s-ar inalta la cer si demonii in rotocoale ar striga blesteme si-ar pierii.Si chipul asta trist, cu zambet fals si rece, moartea asta cruda ar pierii si ea. Mi-as spala pacatele, mi-as intinde aripile grele, m-as scutura de plumbul greu ce-mi apasa pe tample, ce-mi acopera fata si ochii. M-as elibera din lanturile ce-mi strang incheieturile si nu ma lasa sa respir. Si trupul mic si dezgolit s-ar naste iar din stele, iar pasul lin si mut m-ar purta spre-acasa.

Acasa, nu stiu ce-i acasa. Poate e un loc unde nu mi-e frica de ce simt, sau ceea ce simt e desupra celorlalte lucruri. Un loc unde nu mi-ar fi frica sa fiu singura cu gandurile mele, unde n-as exista scapari, unde n-as simti ca o iau razna. Undeva unde eu as fi deajuns, unde as fi completa, unde as fi in perfecta stare de functionare.

Un colt de lume unde n-as fugi de mine, unde n-ar exista copilaria rece, unde nu as pierde. Un rai, unul care nu exista.”

Fragment din „Salveaza-ma”, Capitolul 2.

1

Departe

Aseara o farama de regret a inceput sa rasara in mine. Si de-atunci il simt incolacindu-se in jurul mintii mele, spinii lui impiedicandu-ma sa respir. Unde esti tu, cel ce nastea zambete?

Unde e soarele care batea peste noi si vantul ce ne-mbratisa fugitiv?

Ma simt departe. Plecata in ganduri, ratacita-n amintiri care acum pare ca si-au pierdut valoarea. Unde e domnisoara agitata, cu picioarele umele si pline de nisip ce se-ascundea de soare si te privirea pe furis? Unde au fugit clipele de liniste? Parca deodata m-am trezit, departe de noi si inca mult mai departe de trecut.

Vreau detasare si liniste, o liniste vinovata care sa ma invaluie fara regrete. Vreau curaj si totusi, vreau speranta ca raman acolo, undeva nu prea departe, sa ma poti gasi de ma vei cauta.

Prezentul isi lasa urma dureroasa si acceptarea imi incatuseaza spiritul.

Caci la final, oricat de frumoasa ar fi o melodie, tot vine o clipa cand ea e invaluita de tacere. O tacere apasatoare, care ne loveste cu prezentul si ne-aduce la realitate.

A fost iubire? Nici nu mai stiu. In vremurile distante, cand visam cu zambetul pe buze, aveam senzatia ca voi ramane acolo si timpul nu ne va fura.

Cafeaua imi e amara, iar gustul ei m-apasa pe suflet. E in armonie cu tristetea ce se zbate ritmic in mine, pulsand o data cu sperantele ratacite. Ca un pian mut, incerc sa vorbesc dar buzele-mi sunt tacute.

Scrisoarea zace inerta in palmele mele mici, ce tremurande, nu reusesc sa o deschida. Insa mintea mea, poate rosti cuvintele fara sa le citeasca.  E-aici trecutul, iar nemiscarea lui ma sperie. A fost viata, prea multa ca sa poate fi incatusata-n cuvinte ce-mi dau senzatia ca necitite au murit, facand sa-mi piara timpul.

Mai sunt eu prezentul? Nu.

Inertia se deschide ca o floare in mine, nascand senzatia de neputinta. Ca un zeu intre lumi, rupt intre suflete inerte, spiritul meu se zbate s-ajunga inapoi…dar, nu mai e loc de el. Timpul nu se repeta, nu se-ndura de noi.

Astazi e mult prea departe de ieri si maine, maine va fi mai rau. Zambeste, ii spun copilului rebel ce zace in mine. Traieste, traieste, traieste. In universul tau, tu conduci lumea, nu ea pe tine. Arata-le.

http://www.youtube.com/watch?v=sgRb_lfIZ6A

kinda Diary

Testament.

Acesta este testamentul umanitatii mele. Al slabiciunilor, al tristetilor si bucuriilor mele. Al minciunilor si al adevarurilor prea crunte ca sa fie rostite. Al dezamagirilor. Testamentul inimilor frante.

Obisnuiam sa cred, obisnuiam sa sper, sa am un ideal. Ma regasisem si ma simteam acasa. Dar m-am trezit impinsa inapoi peste prag, iar tacanitul metalic mi-a pecetluit pentru totdeuna iesirea.

Privind inapoi, pot doar sa constat cu tristete ca in drumul meu tot timpul am pierdut cate ceva. Si mai ales cate o persoana. Cumva, toti se imprastie, fug anume parca.

Am un gust amar, ca de rugina pe buze. Mi le simt lipite, mute, incapabile. Mi-e frig, un frig care izvoraste de dinauntru si care ma bantuie haotic, tulburandu-mi clipele de inertie. Clipele in care sunt inghetata mintal si sufleteste, clipele in care nu mai simt absolut NIMIC. Nici un pic de durere, nici un pic de regret, de disperare. Nici un protest.

Doar calm, un calm straniu si inexplicabil, o inertie bolnavicioasa. O parte din mine urla la mine, imi striga obscenitati, ma impinge, ma trage si imi spune sa ma ridic. Sa ma ridic si fac ceea ce trebuie facut, sa infrunt ce am de infruntat, pentru ca timpul nu se opreste ca sa ma lase sa imi vindec sufletul gaurit de molii. Nu, timpul nu va face asta ci, va veni peste mine cu o forta devastatoare, o furtuna care va matura cu mine pe jos pentru ca mi-am permis sa fiu om si sa sufar, sa zac, sa imi pese.

Si tot ce era odinioara bun la mine, se rasuceste in partea-i de mormant si se zbate, incercand sa ma faca sa intorc la realitate, la cotidian, inpoi la viata.

Toata puterea si hotararea de alta data, toata pasiunea, simpla puritate inmormantate de mult in adancul sufletului meu incearca sa ma faca sa ma intorc. Si cumva, realizez ca sunt anumite momente cand mai am doar aceasta jumatate defecta de suflet ca sa incerce sa ma salveze.

Dar nu pot, nu acum, pentru ca imi simt sufletul ratacind departe, prin amintirile de cand eram copil, prin amintirile de ieri, cand inca tabloul nu se facuse tandari pe podea. Si, obsedant, imi revin in minte acele cuvinte grele, imbibate cu nepasare. Cuvintele care mi-au destramat visul, cuvinte aruncate in fata cu un gest impersonal si detasat.

E greu sa realizezi ca te-ai refugiat intr-un Rai inexistent. Ca ai intrat, de fapt, mai mult cu forta, ca ai luat ce ai vrut fara sa iti fie dat de bunavoie. E greu sa descoperi ca ochii tai sunt chiar mai slabi decat credeai, ca mintea nu iti juca feste si de fapt, nu era nici un scaun cu numele tau acolo. Ca de fapt acesta fusese lovit de pereti, zdrobit si facut bucati, iar ramasitele fusesera arse intr-un foc prea puternic.

Asa se infatiseaza umanitatea mea, in maretia ei. O coloana imensa si aproape infinita de regrete, una de sperante zdrobite si alta de greseli. Mai am o comoara, o oglinda de nepretuit in care ma privesc cu ochi reci, fara sa ma recunosc. Singuratatea umple spatiile goale si imi zambeste stangace din imagine, ca si cum ar fi capabila de compasiune.

Continui sa privesc si imi doresc ca fiecare ecou dureros ce imi insosteste bataile ritmice ale inimii, fiecare moment in care imi pasa, fiecare prostest, fiecare speranta si regret, compasiunea si tristetea asta care se agata de mine ca o boala, toate imi doresc sa dispara. Sa lase in urma doar gol si raceala. Doar o senzatie impersonala de existenta.

As vrea sa le pot impacheta pe fiecare in parte, in cutiute negre, de toate marimile, apoi sa le ornez pe rand cu cate o funda din matase rosie precum sangele. Si pe fiecare sa atasez un biletel delicat, cu scris elegant si sigur, sa le numesc pe rand, iar pe cele mai de sus randuri sa pun „Tortura”, „Increderea”, „Dezamagirea”, „Speranta”, „Iubirea” si fiecare din ele sa fie o parte din mine.

Si-apoi sa le trimit celui ce le-a nascut, le-a creat, le-a inabusit sau ucis. Sa le tina acolo, intr-un colt intunecat al inimii sale, ca un secret ascuns ce-l bantuie cateodata. Ca amintirea esecului, ca amintirea unor suflete rapuse, ingenunchate de orgoliu, de egoism. Ca o piatra vie, care tresare din cand in cand si trimite un curent prin fiinta sa, facandu-l sa devina pentru jumatate de clipa cel de odinioara.

Simtindu-le pe toate cum mor in mine, cum plang si ofteaza si se zbat dureros, e ca si cum ma simt obligata sa imi iau ramas bun de la ele. Nici nu stiu daca le ai vreau. De fapt, acum nu mai vreau nimic, nu imi mai trebuie nimic. As vrea doar ca ramasite ale umanitatii mele sa nu existe, sa nu doara.

As vrea sa fim la fel. Sa avem aceasi detasare. Sa ne fi ingropat impreuna secretele, sa ne sarutam si sa ne inhalam pentru ultima data parfumul bolnavicios de dulce si apoi sa pasim pe calea uitarii. Impreuna dar, separat. Concomitent, fara sa ne mai amintim vreodata. Fara sa mai doara vreodata.

Nu mai cred in nimic. Nici macar in Destin. Nici macar in Timp. Timpul trebuia sa isi fi facut treaba pana acum. Dar si el este un las, la fel ca mine.  Si este mai slab decat mine. Totul s-a facut praf in jurul meu. Nu mai exista nimic si am senzatia ca nici eu nu mai traiesc, ci doar manifest o forma incoerenta de existenta prin intermediul ranilor mele.

O sa trebuiasca sa ridic ochii, la un moment dat, sa iau bisturiul si sa tai in carne vie, sa scot demonii de-acolo si-apoi sa imi cos sufletul la loc. O sa trebuiasca sa imi crestez inima, sa-i dau alta forma si sa scot de-acolo murdaria si slabiciunile ce-o chinuie asa. O sa trebuiasca sa imi spal trupul de tot sangele si toate pacatele, sa-mi curat mintea de urmele razboiului mut. Si o sa ma ridic de la podea, ca sa invat sa pasesc iarasi.

Si-o sa o fac asa, cu jumatate de suflet si cu incapacitatea de a trai complet agatata in realitate, intr-o tentativa de-a redeveni o persoana. Acum, nu mai vreau decat sa ma intorc inapoi in transa, la acel calm sinistru care ma imbratiseaza, incapabila sa gandesc si sa simt altceva decat Gol si Raceala.