Ma opresc deseori dintr-o activitate cand imi aduc aminte de Medicina. Mi-amintesc ca m-am hotarat cam brusc ca vreau acolo si la fel de bine imi amintesc si spaima teribila pe care am simtit-o inainte de admitere. Astazi, sunt studenta chiar la UMF Carol Davila, in Bucuresti. Suna usor pompos, da. Poate chiar asta e motivul pentru care imi vine atat de greu sa cred ca eu chiar sunt…aici.
Se spune ca viata la medicina e grea. Ei bine, eu doar am inceput sa gust putin din greutatile astea si deja m-astept la lupte cruciale si-aproape imposibile cu materiile, cu unii profesori, cu sistemul, cu secretarele si chiar cu mine insami.
Si uite asa incepe un ciclu aparent interminabil de 6 ani de zile si nopti nedormite, emotii si griji, petreceri in camin sau nesomnul din cauza lor, rasete, glume, libertate, disectii, intreceri, sesiuni si iar petreceri.
Trebuie sa recunosc, nu imi plac slabiciunile. Dar, mai mult, imi displace faptul ca le am. Oricum, ma vad nevoita sa indur cu stoicism si sa raman in joc in fata oricarui obstacol. Nu-mi place faptul ca mi-e teama de biochimie. Nu imi place faptul ca facultatea ma epuizeaza. Ca nu am timp sa invat si sa si dorm cat am nevoie.
Si totusi, primul an incepe frumos. Am avut onoarea de-a boteza cadavrul la care lucram. I-am spus Polixenia. E un nume absolut ciudat si nepotrivit, stiu. Tocmai de-asta am ales acest nume.
Saptamana trecuta am avut prima ora adevarata de disectie. Ma simt, inevitabil, atrasa de stralucirea metalica a bisturiului, ca si cum m-ar chema, mi-ar sopti numele intr-un fel ademenitor. Cand am taiat prima data, m-am simtit ca in Rai. Eram atat de fericita si ma simteam la fel de relaxata ca si cum era cel mai natural lucru din lume. Dezamagitor sau nu, vederea Polixeniei nu mi-a produs vreun sentiment anume, doar entuziasm in fata ideii de a descoperi, strat cu strat, corpul uman. Ador lp-urile de anatomie, imi place sa imbrac acel mic halat alb, sa-mi ascult asistentul vorbindu-ne repede despre Osteologie sau muschi.
Imi doresc sa cresc, sa fiu suficient de matura incat sa invat multe, suficient de copila incat sa ma bucur si de restul lucrurilor. Ma bucur de colegii pe care ii am si sper sa ramanem la fel ca acum in toti anii ce vor urma. Ne place sa dormim in sala de lectura de la etajul 1, ori sa vorbim in soapta si sa-i enervam pe toti din jurul nostru. Sa radem prea mult cand suntem stresati de colocvii, sa induram cursul de anato. Fiecare lucru, mic sau mare, are farmecul lui.
Mie mi-ar placea sa le gasesc esenta tuturor, sa nu ratez nimic si mai ales, sa realizez ca, intr-adevar sunt facuta pentru Medicina. Orice-ar fi, boala, microbul, cum vreti sa-i spuneti, s-a luat deja.
just you!only you!
