Capitolul 3

Dupa pauza, dirigu l-a mutat pe Rares in prima banca de pe mijloc, iar pe Alex la perete, departe de mine. Am putut sa citesc dezamagirea in ochii lui, in vreme ce eu eram toata un zambet de usurare. Insa lucrurile nu stateau deloc bine. Dupa ora, Rares a iesit primul din clasa si, desi se grabea, am apucat sa il vad urcandu-se in masina unor tipi dubiosi.

Am injurat in sinea mea, sperand ca nu cumva sa se bage iarasi in prostii. Insa, intuitia nu ma insela niciodata.

A doua zi, nu a mai aparut pe la scoala. L-am sunat de cateva sute de ori si i-am trimis o gramada de mesaje in care il amenintam, il injuram si il rugam sa se intoarca acasa, insa nici un raspuns. Abia seara, cand mi-am verificat telefonul, am gasit un mesaj in care nu scria decat “scuze”.

Am fost nevoita sa il suport de una singura pe Alex, care profita de fiecare ocazie sa se joace cu dispozitia mea, vorbind tot timpul metaforic, cu dublu inteles. Desi imi faceam griji pentru Rares si il intrebam tot timpul cate ceva despre el, Alex nu parea ca e prea afectat de plecarea lui. De cateva zile se chinuia sa imi afle numarul de telefon, iar eu refuzam vehement sa ii acord inca o sansa sa imi stea pe cap tot timpul. Oricat de rece as fi vrut sa raman si oricata distanta as fi pus intre noi, el parea ca nu observa, de parca as fi fost cea mai tare provocare din ultima perioada.

Eram pe terenul de sport, stateam jos pe iarba, la marginea terenului si ascultam muzica. Desi incercam sa ma concentrez, gandurile imi zburau tot timpul aiurea, de la Rares la Alex, la mine si problemele mele.

Am scos telefonul din buzunar si am inceput sa butonez. Am apelat numarul lui Rares, insa de ieri era inchis. Am cautat vreun alt mesaj in Inbox, insa nu era nimic nou. Am continuat sa butonez, initial nestiind ce caut, pana cand am gasit ceea ce voiam sa vad. Aveam acolo, pastrat de atata vreme, un mesaj de la S. Ultimele lui cuvinte, felul lui de a-mi spune Adio.

” Te urasc”

Am citit cuvintele, murmurand doar pentru mine. “Te urasc…”

Mi-am amintit de chipul lui zambitor, de atitudinea lui grijulie, de dragostea lui. Pe Sorin il cunoscusem la Bucuresti, cand aveam 17 ani. S-a chinuit cateva luni pana a reusit sa ma faca sa cedez. La inceput, am vrut sa ma joc cu el, sa ii dau o lectie. Insa pe masura ce il cunosteam, incepeam sa il iubesc putin cate putin, pana cand Universul meu a inceput sa graviteze in jurul lui. Dadea sens vietii mele, dadea culoare si parfum. Ma facea fericita.

Era intr-o dupa amiaza de sambata si era iarna. Ne plimbam prin Cismigiu si faceam poze. Imi amintesc ca am rugat un batranel sa ne faca o poza cu camera mea. Si acum mai am poza, insa nu am privit-o decat o singura data.

In fundal, erau troieni de zapada. Inca nigea, asa ca atmosfera parea ireala, cu fulgii dansand in jurul nostru. El, un baiat inalt, suplu si gratios. Era blond, un blond aproape spalacit si ochii negrii, care ii scoateau in evidenta paloarea fetei si nasul rosu.

Ea, eu, mult mai mica de inaltime, slaba, dar cu forme frumos conturate. Parul lung, negru si matasos ii acoperea umerii, cazand pana la mijloc, iar ochii verzi, infruntau aparatul cu un licar de o inteligenta aproape intunecata. Buzele erau destine intr-un zambet frumos, aproape nici nu observai ironia. Buzele rosii, pline, dezveleau doua siruri de dinti albi, delicati.

Cei doi se tineau in brate, incercand sa ignore frigul. Imaginea iubirii perfecte. Pe dracu’!

 

Nu a mai durat mult pana cand iubitul meu Sorin a cazut practic, in bratele mele. L-am dus acasa, tremura ca varga si ii era rau. Eram speriata, ingrozitor de speriata si il priveam cu ura aproape, pentru ca era vulnerabil si se putea imbolnavi.

- Sonia, vino, trebuie sa iti spun ceva, a soptit privindu-ma sfarsit. Inca puteam sa citesc ingrijorarea in ochii lui.

- Stau bine, am spus incrucisandu-mi bratele la piept. L-am privit cu dispret, incercand sa ma fortez sa nu simt nimic.

- Sunt…bolnav, am facut pneumonie. Imi cer iertare ca nu ti-am spus, nu voiam sa te sperii sau sa te superi.

Am facut ochii mari, privindu-l cum incearca sa isi gaseasca cuvintele. Nu era vina lui ca era slab de inger si s-a imbolnavit, la fel cum nu era vina mea ca nu voiam sa fiu in preajma lui.

- Inteleg, am soptit pastrandu-mi chipul inexpresiv. M-am apropiat de pat, insa nu m-am asezat langa el. A ridicat mana, tremurand, spre mine. Privirea mi-a cazut instantaneu pe bratul sau ridicat in aer, la degetele intinse spre mine. Ii puteam auzi chemarea, chiar daca tacea. Nu am reactionat, am ramas acolo, impietrita, rece, departe.

L-am auzit oftand, un oftat in care se citea teama si durerea, iar ochii mi s-au intors la chipul lui. Incerca sa ma studieze, sa ma analizeze, sa isi dea seama ce voiam sa fac. Stia, dar refuza sa o creada.

- Trebuie sa plec, am spus, lasandu-mi mainile sa cada pe langa corp. Tacerea a invadat camera, alungand ecoul vorbelor mele. Chipul lui inca ma privea cu aceasi expresie pe chip, insa, dupa cateva clipe, a inceput sa reactioneze.

- Oh, nu. A fost doar o soapta, insa una in care se vedea lupta care se dadea in el. Ma iubea, ma iubea enorm, mai mult decat as fi fost eu capabila vreodata sa o fac, iar eu stateam acolo, infigandu-i cutitul in inima cu o detasare completa.

I-am privit ochii, mariti de uimire, simtind cum o parte din mine moare. Ochii lui erau plini de lacrimi. A deschis gura sa spuna ceva, insa nu a reusit sa vorbeasca. Am ramas asa, intiparindu-mi fiecare detaliu al chipului sau pe care se citea suferinta. Era momentul meu de Adio.

- Nu ma parasi Sonia. Nu e chiar atat de grav, o sa ma fac bine.

- Imi pare rau, am soptit. Nu imi place sa steau in preajma bolnavilor, sunt o priveliste cumplita. Imi pare rau, dragule, am repetat, apropiindu-ma si mai mult. Insa dragostea mea pentru tine s-a terminat in momentul in care te-ai imbolnavit. Nu pot iubi oameni vulnerabili, carora li se poate intampla ceva.

M-am indreptat si am vazut cum socul de pe chipul sau se transforma in manie, in ura, in disperare. Nu intalnisem niciodata un om care sa poata iubi cu atata putere, atata daruire cum o facea el. Iubirea lui imi frangea inima.

Durerea de pe chipul lui era profunda, o durere pe care o voi purta toata viata cu mine, in chip de vinovatie. Niciodata nu voi uita privirea aia care ma implora sa raman.

Niciodata nu voi uita golul din sufletul meu, propria mea suferinta.

Nu am mai ramas. I-am urat “noapte buna” si am iesit din camera, ignorand privirea lui, care ma strapungea efectiv. Nu credeam in moarte, dar in momentul ala imi doream sa mor.

Cand am inchis usa, am simtit lacrimile rostogolindu-se pe obrajii mei. Le-am ignorat, apoi mi-am luat lucrurile si am iesit pentru totdeuna din viata lui Sorin. Singurele amintiri care mi-au ramas a fost poza din parc si mesajul de la el.

 

Am revenit inapoi in present, sau mai bine zis, am fost adusa cu forta, cand mingea de baschet se indrepta amenintator catre fata mea. M-am ferit la timp, iar asta m-a scos din capcana in care cazusem.

Mi-am bagat din nou castile in urechi si am dat drumul la muzica, holbandu-ma la iarba din fata mea, in timp ce tobele imi bubuiau in timpane. L-am vazut pe Alex sarind gardul si venind pe teren, insa nu m-am deranjat nici macar sa imi dau ochii peste cap. Astazi nu eram in apele mele.

Alex se apropia amenintator, era tot un zambet, iar eu nu mai aveam energie nici cat sa imi doresc sa o iau la fuga de acolo. Incepea sa ma calce pe nervi, mai ales de cand Rares disparuse din peisaj.  Alex avea, ocazional, glume in program cu mine, insa nu ii reuseau niciodata. Isi formase o gasca, ceea ce ma bucura, pentru ca scapam de el in majoritatea timpului.

-          Misca-te, imi iei soarele, am mormait cand s-a postat in fata mea.

Proasta mea dispozitie nu l-a afectat, ca de fiecare data, asa ca a venit in stanga mea, s-a aplecat si mi-a scos casca din ureche.

-          Neata si tie, ciudato, a raspuns, folosind apelativul cu care ma “alinta” de obicei.

L-am ignorat, ceea ce s-a dovedit a fi o greseala, fiindca urmatoarea lui miscare a fost sa ma apuce de umeri si sa ma pupe pe obraz.

M-am retras scandalizata, stergandu-mi obrazul acolo unde imi aplica ventuza, in timp ce il fulgeram din priviri. A ras incantat, facandu-mi imposibil sa ma concentrez pe uciderea mentala a fluturilor din stomac, apoi s-a asezat langa mine.

- Vreo veste? A intrebat serios, aratand spre telefonul pe care il tineam in poala.

- Nu, i-am raspuns resemnata.

- Imi pare rau, mi-a soptit.

L-am privit ironica, aproape zambitoare, gandindu-ma la o replica cat mai acida. In schimb am oftat si mi-am lasat gandurile sa zboare in toate partile.

- O sa apara, la un moment dat.

De data asta nu l-am mai privit, mai ales pentru ca nu aveam chef sa vorbesc ceva serios cu el. Nu obisnuiam sa am discutii serioase si personale cu multi oameni, iar Alex cu siguranta nu era una dintre exceptii. Sub nici o forma nu aveam de gand sa ma mai atasez in vreun fel de cineva, ca mai apoi sa fiu lasata in urma.

-          Adevar sau provocare?m-a intrebat Alex privind zambitor undeva in fata.

-          Provocare, am raspuns aproape fara sa ma gandesc, uitandu-ma la blondele care se dadeau in spectacol in fata noastra.

Si asta a fost o greseala. De fapt a fost prima mare greseala pe care am comis-o din cauza lui. Restul intamplarilor au fost, mai mult sau mai putin, rodul unui interminabil joc de-a provocarea.

 

Asa ca peste un minut, m-am trezit traversand terenul de sport, ducandu-ma tinta catre papusilea alea de plastic.

-          Buna, le-am spus, incercand sa par normala si prietenoasa. In realitate aversiunea mea pentru blonde devenea greu de controlat.

-          Buna, au raspuns parasutele in cor.

-          Hei, il vezi pe tipul de acolo? Am spus indreptandu-ma spre tipa mai inalta. Eu aveam cam 1.65, ea era ceva mai inalta ca mine, dar tot era mai mica, cred, decat Alex.

-          Da?

-          Ei bine, lui ii cam place de tine. Si cum eu sunt o buna prietena de-a lui, m-am oferit sa iti transmit un mesaj.

-          Ok, spune-l, spune-l! M-a indemnat ea categorica.

“ Sa te ia dracu” am soptit in gand. Am ridicat mana si mi-am inclestat-o in ceafa ei, apoi am tras-o mai aproape. Am putut vedea socul in ochii ei inainte ca buzele mele sa se uneasca cu ale ei, intr-o sarutare rapida.

I-am auzit hohotele de ras din partea cealalta a terenului. Am iesit gratioasa din peisaj, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic neobisnuit. In realitate, eram sigura ca pana la pauza urmatoare tot liceul va stii ca am sarutat o BLONDA.

- Ai fost mai mult decat convingatoare, mi-a marturisit Alex printre hohotele de ras.

- Sa vedem cum o sa te descurci tu, i-am raspuns zambindu-I malitios.

- Uimeste-ma.

- Ai jumatate de ora la dispozitie sa faci rost de o lenjerie intima de culoare neagra, de la o fata, FARA sa parasesti terenul, am soptit eu ultimele cuvinte.

Privirea lui nu mi-a parasit chipul. Zambetul lui s-a marit, intr-un amestec de apreciere si pasiune; era mai mult decat incantat de provoacarea mea.

- Nici o problema, a raspuns ridicandu-se vesel.

Nu am nici cea mai vaga idée cum a reusit, ba chiar in mai putin de jumatate de ora. L-am vazut ducandu-se spre un grup de fete de a noua, ceea ce mi-a starnit rasul. Dupa cateva minute de rasete care razbateau pana la mine, apropouri si alte chestii spectaculoase pentru ele, fetele au aflat ce voia de la ele. Mi-am dat seama pentru ca jumatate dintre ele au plecat, iar cealalta jumatate a ramas tintuita pe loc.

Telefonul mi-a vibrat in mana, asa ca mi-am luat privirea de la el. Mesaj nou. Numar necunoscut. Invitatie in oras. Am tastat repede o refuz si mi-am indreptat privirea inapoi spre Alex. Nu mai era acolo. Am maturat terenul cu privirea si l-am gasit la usa “vestiarului” improvizat.

Am ras amuzata, incercand sa ghicesc care dintre frazele sale de seductie, cu care s-a antrenat, fara succes, pe mine, a prins la nevinovata copila care isi daruia acum lenjeria.

Fata s-a strecurat gratios de dupa usa, au schimbat doua vorbe, dupa care Alex s-a indreptat spre mine. Insa nu zambea. Asta m-a facut pe mine sa fiu cu gura pana la urechi.

-          Ah, da. N-am stabilit cum e cu pedepsele, in caz ca unul din noi nu reuseste sa duca pana la capat provocarea.

-          Ai dreptate, sopti el, cumva dezamagit. Daca pierzi, porunca ta va fi sa…hm. Stiu. O sa imi ceri sa te sarut, raspunse el.

-          Atat? Am intrebat mirata.

-          Atat, a raspuns zambind indecifrabil. Stiu eu ce stiu, Sonia. Intr-o zi o sa realizezi ca te cunosc mai bine decat crezi.

-          Cum zici tu. Daca pierzi, va trebui sa…pleci din orasul asta, am spus triumfatoare.

M-a privit un timp in liniste, fara sa zambeasca, analizandu-ma probabil, in cautarea unor indicii.

- Inseamna ca va trebui sa fac tot posibilul sa nu pierd, a raspuns.

Am dat din umeri nepasatoare, sau cel putin incercand sa par asa, apoi m-am ridicat curioasa.

-          Deci? Ai facut rost?

-          Tu chiar ma subapreciezi groaznic, a soptit teatral, scotand din buzunarul hanoracului un petic negru de dantela.

-          Stii ca nu e legal sa corupi minorele, nu? Am spus razand in hohote.

-          Am variante mai bune pe care sa ma concentrez, a soptit serios privind inainte.

 

 

 

 

 

Eram clasa a XII-a, la profil de mate info, motiv pentru care aveam o gramada de ore de informatica pe saptamana, plus orele de laborator.

Stateam la PC-ul 3 si, din pacate, nu reusisem sa il gonesc pe Alex prea departe de mine. Era la doua scaune mai incolo, de obicei sacaindu-ma tot timpul si facandu-ma sa imi pierd rabdarea si sa izbucnesc. Desi, cred ca o facea mai mult din cauza faptului ca ma certasem cu noul prof de info la inceput de an si stia ca nu prea ne suportam, iar el incerca sa puna sare pe rana. Insa nu prea reusea, mai ales ca profu’ de info era genul ala de om tacut, indecifrabil. Desi, recunosc, era tanar, proaspat iesit de pe bancile facultatii si arata chiar bine. Dupa calculele mele avea in jur de vreo 25 de ani.

Era cam la fel de inalt ca Alex si asta imi dadea impresia ca mereu ma priveste de sus, chiar data fata lui era impenetrabila.

Telefonul mi-a vibrat din nou in buzunar, facandu-ma sa tresar, deoarece eram concentrata sa ii sparg parola profului. Si da, era provocarea pe care o primisem astazi de la Alex, ca razbunare pentru faptul ca il pusesem sa intre in cabinetul directorului si sa inchida camerele de supraveghere.

Am scos telefonul injurand. Primisem un mesaj. In ultima saptamana, in fiecare zi primeam un mesaj de un numar necunoscut, prin care eram invitata in oras. Se pare ca de data aceasta, inteligentul s-a gandit sa imi dea un indiciu cu privire la indentitatea lui:

“Apropo’, sunt Tony.” Am ridicat din spranceana, uimita sa imi dau seama ca unul dintre cei mai populari ( si evident cei mai fitosi ) tipi din liceu, voia sa iasa cu mine. Ne stiam din vedere, cateodata obisnuia sa ma salute, si asta doar ca sa ma irite, pentru ca nu ii raspundeam niciodata si stia ca nu era chiar simpatia mea.

Am tastat repede: “ Asa, si?”

M-am intors la treaba mea, injurandu-l in gand pe Alex, dar si pe profu’, pentru ca nu gaseam blestematia aia de parola. Vocea amuzata a lui Alex m-a anuntat ca mai am fix cinci minute la dispozitie sa o gasesc, inainte sa pierd provocarea.

Am tastat disperata doua cifre si cuvantul “info”. Instinctiv, am tastat si numele meu, convinsa fiind ca nu aveam nici o sansa.

Numai ca nu a fost asa. O nimerisem. Parola era  “03infosonia”. Am inceput sa rad, amuzata, dar si contrariata la culme.

-          Ai intrat? A strigat Alex napustindu-se spre mine.

-          Am intrat, am spus in soapta, sperand sa nu se fi prins profu’.

-          Cum ai reusit? A intrebat Alex exasperat.

-          Chiar asa, cum ai reusit, Sonia? A rostit o voce dura in spatele meu.

-          O sa te omor…i-am soptit lui Alex inainte de a-mi intoarce chipul zambitor spre iubitul meu profesor.

-          Cu rabdare si intelepciune, am raspuns inca amuzata.

-          Treci imediat in biroul directorului, a strigat el inrosindu-se din cauza nervilor.

M-am trezit tarata pana la etaj, spre biroul directorului. Din fericire, se sunase, asa ca toti se imbulzeau pe corridor, iar asta imi dadea sansa sa o iau la fuga, daca nemernicul mi-ar fid at drumul la mana. Insa nu a facut-o, iar asta m-a facut sa ma gandesc ca poate nu era oricum, o idée prea buna.

Ne-am strecurat pe usa, dupa care m-a impins inainte ca pe un acuzat. Chipul directorului s-a crispat brusc, devenind neprietenos si acru.

-          Ce Dumnezeu ai mai facut, Sonia?

-          Mi-a spart parola de la calculatoarele din laborator, a raspuns profu’ in locul meu.

-          De fapt testam securitatea sistemului, am comentat nemultumita.

-          Ai spart parola…

-          Nu e vina mea ca parola continea numele meu, am soptit zambind rece. Vreti sa va spun parola adminitratorului? Luati numarul calculatorului meu, adaugati cuvantul “info” si numele meu. Si ghici ce! Suprize, surprize!

Ochii directorului s-au marit si s-au indreptat spre profu’. Tacerea plutea amenintatoare in incapere.

-          Domnule director, am venit la dumneavoastra sa luati masuri in privinta acestei fapte. Daca ma temeam ca parola ar fi o problema, nu se ajungea pana aici.

-          Mda, s-ar putea sa ai dreptate, domnule Ivan. Poti pleca, o sa rezolv eu aici, a soptit directorul aratand usa.

-          Asadar, Sonia. Cum e cu parola asta?

-          Aveam o banuiala, am mintit eu fara sa clipesc. Si am vrut sa verific daca am sau nu dreptate. Se pare ca am.

-          Insinuezi ca domnul profesor ar avea ceva cu dumneata?

-          Eu nu insinuez nimic. Eu incerc sa inteleg. Dumneavoastra trageti concluziile, am raspuns eu sigura pe mine.

-          Pai, daca banuiai ceva…de ce nu ai venit la mine?

-          Sa fim seriosi! Nu m-ati fi crezut nici intr-o mie de ani. In plus, nici dumneavoastra nu aveti o fata prea prietenoasa, cu tot respectul. Pareti mai degraba dispus sa ma desfiintati, decat sa ma ajutati, am spus lasand artistic privirea in jos.

In orice caz, nu minteam. Nu in totalitate. Nu exista nici un motiv real, decent, pentru care proful de info sa fi avut numele meu la parola de administrator. Poate ca Alex stia el ce stia…

 

Gandurile mi-au fost interrupte de o bataie in usa. M-am intors, din reflex, si usa s-a deschis inainte ca directorul sa apuce sa raspunda.

Oare de cate surprize urma sa am parte pe ziua de astazi? In usa era Tony, zambindu-mi strengareste. S-a apropiat de noi, afisand un calm desavarsit si o stapanire de sine care ma facea pana si pe mine invidioasa.

-          Ce faci directore, a intrebat asezandu-se langa mine.

-          Incercam sa descifrez in mister, a spus privindu-ma cu subinteles. Si-a intors chipul spre Tony, permitandu-si astfel un zambet.

-          De fapt, as vrea sa vorbesc ceva cu tine. Intre patru ochi, sopti Tony.

-          Lasa-ma o secunda, trebuie sa ma gandesc ce pedeaspsa o sa primeasca Sonia pentru..ce a facut.

-          Mi-e teama ca despre asta e vorba, a raspuns Tony zambitor.

 

 

Nu stiu ce legaturi avea tipul asta la director, nici cum a reusit sa il manipuleze astfel incat sa ma lase sa plec fara sa imi faca absolut nimic. Cert e ca ii eram datoare. Imi displacea teribil sa o recunosc, insa fara el nu as fi scapat niciodata asa de ieftin, mai ales ca eram “febletea” directorului. M-a asteptat sa ies de la director cu mainile in san si cu un zambet satisfacut pe chip.

-Asa, si? Chiar asa? M-a intrebat intrigat.

L-am privit o clipa, serioasa, incercand sa imi dau seama daca intr-adevar el era in spatele povestii cu telefonul. Se parea ca da. Am privit in jur si am realizat ca era singur, fara vreo pereche de ochi care sa il urmareasca. Ah, da. Pauza se terminase.

- Unde ti-e batalionul de tarfe? L-am intrebat curioasa.

- Unde de mi-e ce? Rasetul lui a umplut atmosfera. Curios faptul ca radea, eu eram chiar serioasa, chiar daca nu voiam decat sa il intep.

- Ai o parere prea proasta despre mine, sopti apropiindu-se.

- Stai acolo unde esti, Tony. Nu incerca sa faci pe cuceritorul cu mine.

- Ok, ok, a spus radicand mainile in semn de predare. Chiar nu vrei sa iesi cu mine? O seara doar, nu o sa se intample nimic.

- Poti sa pariezi ca nu o sa se intample nimic, am soptit rautacioasa.

- Hai tu, fa-mi pe plac.

- Ti-ai ales gresit persoana. Cu siguranta nu sunt genul care sa iti faca pe plac. Acum, trebuie sa ma intorc la ore, am spus terminand discutia.

- Am vreo sansa sa te razgandesti in seara asta?

- Nup, am strigat peste umar in timp ce ma departam de el.

 

M-am intors la ora, culmea aveam inca o ora de informatica. Profu’ n-a mai ridicat capul din pamant atunci cand am intrat, s-a multumit doar sa ma anunte ca nu mai am voie la calculator. Asa ca mi-am luat un scaun si m-am asezat in spatele lui Alex. Ora a trecut greu, mai ales ca m-am plictisit de moarte. Din fericire era ultima pe ziua de astazi, asa ca, la fara 10 am fost prima care iesea din laborator. L-am auzit pe Alex strigandu-ma, insa nu m-am obosit sa privesc in urma mea.

M-am oprit insa cand am iesit din liceu, nu ca sa il astept pe disperatul care striga la mine, ci ca sa imi aprind o tigara. M-am dat intr-o parte si mi-am plimbat privirea prin parcare, aparent nepasatoare. Cand Alex m-a prins din urma, aveam pe fata un zambet urias.

- Alex, am o provocare pentru tine, am soptit privindu-l in ochii de un albastru salbatic.

- Ai zambetul ala dracesc pe fata. Ce idée ti-a mai venit acum?

Am ras, apoi m-am apropiat seducator de el. I-am soptit la ureche ce avea de facut. M-a studiat o clipa, serios, inainte de a raspunde.

-          Ok, fie.

-          Neata bai! Striga o voce déjà enervanta in spatele meu. Toni.

-          Bai sa-I zici lu’ mata, sopti Alex pe un ton jos, amenintator.

-          Ce mai face curva aia de sorta?

-          Se distreaza cu impotentu’ ala de fractu’. Alex zambea, insa in tonul lui nu se citea pic de amuzament. Se parea ca intre cei doi erau niste vechi legaturi de..familie.

-          Am auzit ca e ereditar. Sa inteleg ca nici tu n-ai cu ce te lauda, a continuat Alex uitandu-se cu subinteles la “podoabele” lui Toni.

-          Mai vedem noi, desteptule, a raspuns Toni vizibil deranjat in timp ce ma privea cu subinteles. Sonia, nu te-am intrebat pana acum, dar…ai prieten? Sopti el privind cu subinteles la mine si la Alex.

-          De fapt vrea sa stie daca esti cu mine, m-a lamurit Alex ca si cand ar fi fost greu de citit. Si raspunsul tau, e nu, Toni. Dar asta nu inseamna ca daca incerci sa te apropii de ea nu iti rup capul.

-          Am atins un punct sensibil, ranji Toni masurandu-ma din priviri.

-          Ai atins pe dracu’, am comentat enervate. Terminati amandoi, am spus aruncand tigara.

L-am tras pe Alex de acolo si m-am urcat in masina lui, asteptand cu sufletul la gura sa isi lase amprenta asupra masinii profului de info. Masina era parcata chiar alaturi, astfel ca am putut sa aud cheia scartaind precum o simfonie a dementei pe toata lungimea masinii. S-a urcat alaturi de mine in frumosul sau Bugatti Beyron, apoi a demarat in tromba.

- Esti pregatita sa iti primesti provocarea, m-a intrebat privindu-ma provocator.

- Hmm, cred ca da, am spus nedumerita de zambetul de pe fata lui.

- Petrece-ti noaptea cu mine, a soptit parcand in fata blocului meu.

Cred ca trecuse ceva timp de cand am auzit cuvintele alea, dar refuzam sa procesez. Priveam inainte, insa nu vedeam nimic. Mi se parea ca aud zgomote in jurul meu, insa nu reuseam sa fiu atenta la ele.

-          Aloooooo!

Am tresarit speriata, dar ma holbam in continuare in ochii lui albastrii. Intr-un final am cedat.

-          Cum sa imi petrec noaptea…cu tine? Am spus bajbaind.

-          Aaa..adica ..la mine. Nu cu mine, adica nu asa cum a sunat. Sa vedem filme, sa bem bere si sa mancam floricele.

-          Nu trebuie sa fac ceva ce nu vreau, nu? Adica chestiile astea nu implica si sex, da? Pentru prima data in viata mea eram nesigura. Vocea imi era slaba.

-          Oh, numai la asta te gandesti. Esti mai perversa ca mine, zau. Nu ti-am promis ca nu o sa te ating in felul ala daca tu nu o sa mi-o ceri?

-          Mda, de parca as avea incredere totala in tine…am spus enervata.

-          Bine, vin sa te iau pe la 7. Si, Sonia…

-          Da?

-          Stai departe de tipul ala. E un nemernic.

-          Stiu asta, i-am raspuns inchizand portiera.